Din Bucureștiul Vechi – Pe Calea Victoriei

În poveștile anterioare, am vorbit despre Podul Mogoșoaiei / Calea Victoriei – aici, Palatul Poștelor, Biserica Zlătari, Hotelul Lafayette – aici, Palatul CEC, Cercul Militar National, Biserica Sărindar, Terasa Oteteleșanu – aici, Casa Prager, Blocul Prager, Librăria Socec, Galeriile Lafayette, Pasajul Macca-Villacrosse, Casa Meitani, Prefectura Poliţiei Bucureştiului – aici. Mergem mai departe…

Coborând pe Calea Victoriei, ajungem, inevitabil, la Casa Capșa. Am mai pomenit-o în trecere, dar merită mai multă atenție. Pe locul ocupat acum de clădire erau, la sfârșitul secolului al XVII-lea, casele boierului Radu Slătineanu, cumpărate în 1830 de italianul Eronimo Momolo (fost bucătar domnesc la Grigorie IV Ghica). În sala de jos, Momolo a deschis un birt vestit, iar deasupra birtului, o sală de bal, Sala Momolo sau Slătineanu, unde se țineau cele mai frumoase baluri și chiar reprezentații artistice.

Clădirea a trecut în 1868 la frații Constantin și Grigore Capșa, care au deschis Cofetăria La doi frați, Constantin și Grigore Capșa. Constantin s-a retras din asociere în câțiva ani, dar Grigore a prosperat… Alături de cofetărie, a ridicat un hotel (în 1886) și apoi renumita Cafenea Capșa (în 1891). Casa Capșa a devenit furnizor al Curții Domnești, dar și al caselor regale ale Serbiei și Bulgariei. Până la Primul Război Mondial, Casa Capșa nu era deschisă boemei literare, fiind rezervată doar protipendadei: ultimii boieri, oamenii publici și ziariști; se discutau politică, campanii de presă și cancanuri.

Și mai știți… cuconițele așteptau în trăsuri și primeau înghețată!

În timpul războiului aici a fost instalată popota unei trupe de ofițeri bulgari… În perioada interbelică, Casa Capșa a devenit cunoscută bucureştenilor drept cafeneaua scriitorilor şi artiştilor, circulând ideea că un scriitor nu era scriitor dacă nu frecventa Capşa.

Virgil Carianopol spunea: „Ca să devii scriitor, trebuia să obţii botezul Capşei, care, fără nici o firmă literară, era totuşi redacţia redacţiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”, iar Tudor Arghezi spunea despre Capşa că „este singurul local intelectual de pe Calea Victoriei […] Dacă ești prost la Capșa, este imposibil… să fii inteligent altundeva”. Iată numai câteva nume ale stâlpilor de cafenea, nume mari ale culturii româneşti: poetul Ion Barbu deschidea Capşa, apărând încă de la ora 8:00 dimineaţa la cafea şi rămânând acolo mare parte a zilei, ca la birou, apoi urmau: criticul Șerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Minulescu şi alţii. La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, politicienii ţărănişti şi liberali au făcut din Capşa un fel de cartier general, încercând să păstreze o rezistenţă politică. Din luna ianuarie a anului 1949 firma a fost lichidată, iar în comunism, întâlniri şi discuţii ca odinioară nu mai puteau exista aici (dar nici în altă parte!).

Locul Terasei Oteteleșanu a fost luat de Palatul Telefoanelor, primul zgarie-nori al Capitalei, cladirea care a sucit gâturile bucureștenilor (la propriu). Construit între 1932–1933, pe baza planurilor arhitectilor newyorkezi Louis S. Weeks și Edmond Van Sanen Algi, era considerat o minune a tehnologiei, fiind prima construcție cu schelet metalic din Romania. Clădirea, comanditată de Societatea Anonimă Română de Telefoane și construită de Societatea Anonimă de Construcții Union (fundația), Uzinele de Fier și Domeniile Reșița (scheletul metalic). Proiectul arhitectului Edmond van Saanen Algi, a fost cel puțin controversat – pe lângă demolările aferente, clădirea este un turn în mijlocul oraşului, în chiar vecinătatea unuia dintre cele mai importante edificii ale României cu arhitectura total nepotrivită, clădirea distrugând pur şi simplu imaginea idilică a tradiţionalei Calea Victoriei. Palatul s-a vrut a fi un exemplu al modernității și al progresului, având o serie de elemente folosite în premieră în România. Imobilul a fost finalizat şi inaugurat în 1934, apariţia sa în peisajul arhitectural bucureştean stârnind proteste în epocă, dar care au dispărut mult mai repede decât în cazul altor clădiri similare.