Istoria României România frumoasă Today's Memory

10 Februarie în istoria românilor

Foto: Cetatea Suceava

1355 – Tratatul de înțelegere între Ungaria și Țara Românească

În anul 1343, Basarab I a recunoscut suzeranitatea lui Ludovic cel Mare asupra Valahiei. De atunci încolo Ludovic I de Anjou a purtat și titlul de domn al Valachiei Transalpine. Nicolae Alexandru (? – 16 noiembrie 1364), fiul lui Basarab I, domn al Țării Românești, între 1352–16 noiembrie 1364 a înnoit pe 10 februarie 1355 raportul de supunere față de Ludovic I. Regele Ungariei a confirmat înțelegerea, încheiată după tratativele purtate de Dumitru, episcopul catolic de Oradea, între 1345–1355, la curtea lui Nicolae Alexandru, voievodul Țării Românești. Prin tratatul din 1355 partea maghiară a recunoscut Banatul de Severin ca posesiune a domnului valah, iar partea valahă a recunoscut suzeranitatea regelui Ludovic I de Anjou. O diplomă regală îl numea pe domnul muntean „Alexandrus Bozorabi, woyuodam nostrum Transalpinum” (Alexandru al lui Basarab, voievodul nostru din Țara Românească)

1388 – Prima menționare a orașului-cetate Suceava drept capitală a statului feudal Moldova

Suceava fost principala reședință a domnitorilor Moldovei din timpul lui Petru I Mușat, până în 1566 când Alexandru Lăpușneanu a transferat capitala la Iași. Prima atestare documentară a cetății Sucevei a apărut într-o scrisoare trimisă, chiar din această cetate, regelui Poloniei, Wladislaw al II-lea Jagelo, care îi solicitase domnitorului Moldovei, Petru Mușat, un împrumut de aproximativ 4.000 de ruble de argint. Petru Mușat i-a împrumutat 3.000 de ruble de argint, iar scrisoarea sa de răspuns s-a încheiat cu textul „… Și s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în întâia săptămână a Postului sub pecetea noastră, în anul nașterii Domnului 1388

1810 – S-a născut Miklós Barabás

10 februarie 1810, Mărcușa, Transilvania – 12 februarie 1898, Budapesta

Pictor maghiar originar din Transilvania, cel mai de seamă reprezentant al stilului biedermeier din Ungaria, cunoscut în special pentru arta sa portretistică. Și-a început studiile la Aiud (unde a avut ocazia să învețe și românește), apoi le-a continuat la Sibiu, Budapesta, Viena. La Sibiu a fost elev al lui Joseph Neuhauser. Majoritatea vieții și-a petrecut-o la Budapesta, unde în 1867 a devenit chiar parlamentar. Între 1831–1833 a locuit în București, ocazie pentru a imortaliza lumea românească de la sud de Carpați, lasând totodată și interesante însemnări istoriografice. A pictat în special scene cu țărani și un mare număr de portrete, printre care cele ale unor personalități ca: Franz Liszt, Pavel Kiseleff și Emanoil Gojdu. În Muzeul Național de Artă se află o serie din tablourile sale, printre care: Mocani sălișteni în drum spre târg, Portret de bărbat, Portretul doamnei Orghidan, Portret de femeie, precum și un număr de stampe. Biografie ilustrată

1815 – S-a născut Constantin Bosianu

10 februarie 1815, București – 21 martie 1882, București

Jurist și om politic, membru de onoare (din 1879) al Academiei Române. Fiu al paharnicului Andrei Bosianu, tânărul Constantin studiat la prestigiosul liceu Sfântul Sava. În acest timp, a lucrat în administrația publică, fiind contabil, șef de birou, șef al Serviciului Controlului Obștesc din Departamentul Finanțelor. Beneficiind de o bursă, și-a continuat studiile la Anvers și Paris, obținând licența în Litere la Universitatea Sorbona (1844) și doctoratul în drept (1851). A desfășurat o bogată activitate unionistă, fiind secretar al Divanului ad-hoc al Țării Românești (septembrie–decembrie 1857) și vicepreședintele Comitetului Central al Unirii. Ca membru în Adunarea Electivă a Munteniei, a votat pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al Țării Românești. A fost premierul României (26 ianuarie 1865–14 iunie 1865) și primul decan al Facultății de Drept din București, parlamentar, decan al Baroului Ilfov (1871–1873). Spre sfârșitul vieții, Bosianu a îndeplinit timp de două săptămâni funcția de primar interimar al Capitalei, (decembrie 1878), iar în perioada 29 mai–15 noiembrie 1879 a fost ales președinte al Senatului

1836 – S-a născut Eduard Wachmann

10/22 februarie 1836, București – 12 decembrie 1908, București

Dirijor, compozitor și profesor universitar de origine germană, fiul compozitorului Ioan Andrei Wachmann. Primele lecții de muzică i-au fost oferite de tatăl său. A studiat la Viena cu profesorii Gustav Nottebohm și Dachs, apoi la Paris cu Henri Reber, Antoine-François Marmontel și Michele Carafa (1787–1872). A dirijat orchestrele teatrelor naționale de la Craiova și București și a fost director al Operei Române, în cadrul Teatrului Național din București. A fondat Societatea Filarmonică Română din București (1868), unde a activat ca dirijor și director. În total, a petrecut 35 de ani la pupitrul dirijoral, reușind să formeze un nou public interesat de muzica simfonică. A fost profesor în Conservatorul din București și director al acestuia; a predat aici cursuri de pian și armonie, a redactat lucrări didactice și a cules folclor, a publicat piesele folclorice în aranjament pentru pian. A compus vodeviluri, muzică vocal-simfonică, de cameră, corală, lieduri și muzică de scenă. Printre lucrările sale se numără un cvartet de coarde, o sonatină pentru pian, cinci canțonete comice pentru vioară și pian, vodeviluri proiectate pentru spectacole bucureștene: Păunașul codrilor, Spoielile Bucureștilor, muzica însoțitoare la Despot-Vodă de Vasile Alecsandri, etc.

1836 – S-a născut Grigoriu Ștefănescu

10 februarie 1836, Eliza Stoenești, Ialomița – 20 februarie 1911, București

Geolog și paleontolog, explorator, membru titular (din 1876) al Academiei Române. A fost student al facultății de științe de la Sorbona (1859–1862). După întoarcerea în România, a fost profesor de științe naturale la liceele Sfântul Sava și „Matei Basarab” și a scris primul manual de zoologie românesc (1865). Împreună cu Grigore Cobălcescu, a fost întemeietorul școlii române de științele pământului (geologie, mineralogie, paleontologie). A fost primul profesor în acest domeniu al Universității din București, a condus lucrările pentru elaborarea primei hărți geologice a României (1898) și a fost descoperitorul unor rămășițe fosile de importanță deosebită. A participat la viața politică, fiind pentru scurtă vreme secretar general în Ministerul Instrucțiunii Publice și rector al Universității. În timpul vieții s-a bucurat de o apreciere internațională deosebită, fiind membru al mai multor societăți geologice străine

1857 – S-a născut Maria Cuțarida-Crătunescu

10 februarie 1857, Călărași – 10/16 noiembrie 1919

Medic. A urmat liceul la Zürich, unde în 1877 a început Facultatea de Medicină. Datorită dificultății lingvistice și a avantajelor pe care le aveau absolvenții cu diplome obținute în Franța, s-a transferat la Universitatea din Montpellier – Facultatea de Medicină. Stagiatura și pregătirea doctoratului le-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris. În 1884 a susținut teza de doctorat și a devenit Doctor în Medicină cu specializarea boli ale femeilor și copiilor. Pentru a obține libera practică în România, și-a echivalat diploma trecând examenul cu calificativul Magna cum laude. Renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România, a lucrat la Spitalul Brâncovenesc, Spitalul Filantropia și Fabrica de Tutun din București (s-a ocupat de asistența medicală a 2000 de muncitoare). În 1897 a inițiat înființarea societăților Leagănul și Societatea Maternă, ultimei dedicându-i-se în totalitate. În 1898 a devenit vicepreședinte a societății Cultura și ajutorul femeii, iar în 1899, la Fabrica de Tutun, pune bazele primei creșe interne de fabrică din România, care oferea ajutor mamelor muncitoare cu copii. A participat la congrese internaționale medicale și feministe (Paris 1900, Bruxelles 1907, Copenhaga 1910). În timpul Primului Război Mondial a ocupat funcția de medic primar la Institutul și Internatul Evanghelic

1859 – S-a născut Ion Găvănescul

10 februarie, Găvanele, Buzău – 1949, închisoare

Dramaturg, publicist și memoralist, unul din creatorii pedagogiei în România. A fost licențiat în Litere și Filosofie la Universitatea din București (1883) și, ulterior, în 1887, a obținut titlul de doctor în filosofie la Berlin cu teza intitulată Versuch einer zusammenfassenden Darstellung der pädagogischen Ansichten John Locke (Încercare de prezentare completă a opiniilor pedagogice ale lui John Locke). A fost profesor universitar și decan al Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din Iași (1888–1932) și director al seminarului pedagogic Iași. A aderat la ideile politice de extremă dreapta, fiind un membru marcant al Mișcării legionare. A deținut mai multe funcții publice și demnități: Președinte al Asociației Profesorilor Universitari din România, deputat din partea Ligii Apărării Național-Creștine, parlamentar pe listele Partidului Totul pentru Țară, membru al Senatului Legionar. Dintre lucrările sale: Partidele politice. Caracterizare prin ele înșile, Istoria pedagogiei. Teoriile și instituțiile de educație din timpurile vechi pînă în zilele noastre, în legătură cu istoria culturii, Din durerile și luptele românilor din Transilvania. Mișcarea de la 1848, Meditațiile lui Gr. Alexandrescu, Amintiri. Momente și siluete. A fost întemnițat și a murit în închisorile comuniste.

1867 – Premiera piesei Răzvan Vodă de B.P. Hașdeu

A fost prima dramă istorică românească importantă. Premiera a avut loc pe scena Teatrului Bossel în seara zilei de 10 februarie 1867. Punerea în scenă a aparținut Companiei Dramatice Mihai Pascaly, cu Mihail Pascaly în rolul principal și Matilda Pascaly în rolul Vidrei. După amintirile lui Ștefan Cacoveanu, în Eminescu la București, în stagiunea 1868–1869, Eminescu, pe atunci sufleur la Teatrul Național, a jucat rolul ciobanului în drama lui Hașdeu, înlocuind într-o seară un actor bolnav. Premiera a avut succes, din moment ce au urmat încă trei spectacole, în 12, 17 și 19 februarie, performanță rar întâlnită pentru o piesă originală românească. Apărută în volum în același an, piesa a primit apoi titlul definitiv Răzvan și Vidra

Răzvan și Vidra de B.P. Hașdeu, Teatru radiofonic

1867 – S-a născut Gheorghe Buzdugan

10 februarie 1867, Focșani – 7 octombrie 1929, București

Magistrat, politician, membru de onoare (din 1929) al Academiei Române. Fiul serdarului Vasile Buzdugan și al Zoiței Gorgos, a studiat în București, unde a absolvit liceul și Facultatea de Drept (1891). A străbătut toate treptele ierarhice din magistratură, substitut de procuror la Târgu Neamț, judecător la Tribunalul Covurlui, președintele Tribunalului Dorohoi. A fost președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, membru al Regenței instituite în urma renunțării la tron a principelui Carol al II-lea. Magistrat de elită, a contribuit efectiv la perpetuarea instituției monarhice a Românei în perioada crizei dinastice

1873 – S-a născut Haralamb Lecca

10/23 februarie 1873, Caracal – 9 martie 1920, București

Poet, dramaturg, prozator și traducător, fondator al Societății Scriitorilor Români. A urmat studii de medicină la Paris și Facultatea de Drept a Universității din București. A fost Director de scenă al Teatrului Național din Iași, inspector general al teatrelor. A debutat în Revista nouă (1891). A debutat în literatură sub îndrumarea lui B.P. Hasdeu, care l-a angajat și pentru calitățile de mediu. A colaborat la: Flacăra, Flamuri, Vatra, Rampa, etc. Din opera sa: Cinci poeme, Cancer la inimă, Crăngi. Traduceri: Enoch Arden de Alfred Tennyson, Quo vadis de H. Sienkiewicz, Horațiu de Corneille, Singur pe lume de Hector Malot

1881 – S-a născut Niculae M. Popescu

10 februarie 1881, Dâmbovicioara, Dâmbovița – 11 februarie 1963, București

Preot și istoric, membru titular (din 1923) și vicepreședinte (1939–1943) al Academiei Române. A urmat Seminarul Nifon din București (1893–1901), Facultățile de Teologie și Litere-Filosofie din București, obținând licența la amândouă (1907, respectiv 1908). A urmat apoi studii de specializare în lstorie și Bizantinologie la Universitatea din Viena (1910–1913), unde a devenit Doctor în lstorie (1913). A fost diacon la Mânăstirea Zamfira, la Capela Ortodoxă Română din Viena, la Biserica Cotroceni din București, director al cancelariei Mitropoliei Ugrovlahiei, preot la bisericile Schitul Măgureanu și Bradu Boteanu. În mediul didactic, a fost Director al seminarului Nifon și titular al Catedrei de Istoria Bisericii Române la Facultatea de Teologie din București, președinte al Secțiunii Istorice a Academiei Române (1941–1945). A colaborat la publicații ale vremii: Amvonul, Analele Academiei Române, Apostolul, Biserica Ortodoxă Română, Convorbiri literare, Glasul Bisericii, Mitropologia Olteniei, Universul Literar.

1885 – S-a născut Alice Voinescu

Alice Steriadi; 10 februarie 1885, Turnu Severin – 4 iunie 1961 București

Scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare. La cinci ani știa deja să citească în română și germană, iar la șase ani învața limba franceză. A avut profesori particulari care au îndrumat-o în științele exacte și umaniste. A studiat la Facultatea de Litere și Filozofie de la București, unde a audiat cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Nicolae Iorga, etc. 0În 1908 a luat licența în filozofie cu Maiorescu; la insistențele acestuia, familia a trimis-o la studii în Germania și Franța. În 1913 a obținut doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl, fiind prima româncă doctor în filozofie. Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata școala filozofică neo-kantiană de la Marburg, fiind atât de apreciată încât i s-a oferit o catedră la o universitate americană. A trebuit să aștepte nouă ani pentru a primi una în țara ei. În 1922 a creat Catedra de estetică și istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București, devenind profesor titular. Conferințele sale erau considerate adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale universitare acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă și drama elisabetană (cu precădere Shakespeare). A ținut și cursuri de sociologie la Înalta Școală de Asistență Socială, militând pentru emanciparea și educarea femeilor. În 1948 a fost pensionată de la catedră iar în 1951 a fost arestată făcând un an și șapte luni de închisoare la Jilava și la Ghencea. După detenție, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costești de lângă Târgu Frumos până în 1954. A publicat cărți de filosofie, estetică și teatru. Postum i-a apărut și masivul Jurnal care cuprinde însemnări despre perioada interbelică și postbelică, personalități ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franța, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Șeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc.

1885 – S-a născut Traian Pop

10 februarie 1885, Șinca Veche, Brașov – 12 noiembrie 1960

Jurist, profesor universitar, om politic, membru de onoare (din 1948) al Academiei Române (exclus și repus în drepturi în 1994). A urmat cursurile Facultății de Drept din Cluj și a obținut titlul de doctor în științe juridice la Viena. A fost membru al Partidului Național Țărănesc, reprezentant al acestuia în Camera deputaților și Senat. A fost membru în consiliile de legislație civilă și penală și de instrucțiune ale Senatului, membru în comisia pentru unificare legislativă și comisia de „trei”, care a redactat proiectul de Cod penal. Din lucrările sale: Drept penal comparat, Curs de Criminologie, a colaborat la Proiectul Codului Penal din 1933, Codul Penal Carol II

1890 – S-a născut Nuni Dona-Delavrancea

Niculina Dona; 14 noiembrie 1916, Vaslui – 22 noiembrie 2009, București

Pictoriță, fiica medicului militar Achil Raul Alexandru Dona și a Niculinei Henrieta (născută Delavrancea, cea de-a treia fiică a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea). S-a înscris la Academia de Arte Frumoase, unde a frecventat clasa de pictură a profesorului Francisc Șirato (1933). După absolvire, a devenit o prezență activă în viața plastică românească, expunînd la Saloanele Oficiale de pictură în 1940, 1942, 1943, 1944 și la cele de grafică în 1939, 1940, 1942 și 1943, iar după desființarea Saloanelor Oficiale, a expus la Saloanele municipale și la expozițiile anuale de Stat. În 1944 a avut loc prima sa expoziție personală la Ateneul Român. După 1950 a desfășurat o susținută activitate în domeniul artelor decorative, cu lucrări în tehnica frescei și a mozaicului, realizate de cele mai multe ori împreuna cu pictorul și profesorul Gheorghe (Ghiță) Popescu, între care: o frescă a sălii de consiliu a Primăriei Municipiului București cu tema Din trecutul capitalei, un sgraffito exterior și decorații la sala de marmură a Casei Scânteii, o frescă a Casei de cultură din Baia Mare, biserici din Pitești si Ploiești, Capela româneasca din Ierusalim. Biografie ilustrată

1902 – S-a născut Anton Holban

10 februarie 1902, Huși, Vaslui – 15 ianuarie 1937, București

Scriitor, romancier și eseist. A fost licențiat în limba franceză al Facultății de Litere și Filosofie din București. A pregătit un doctorat în Franța, pe tema dandyismului lui Jules-Amédée Barbey d’Aurevilly, nefinalizat. A fost profesor de limba franceză la Liceul de Băieți „V. Alecsandri” din Galați. Apoi, până la moarte, profesor în București. A debutat în revista Mișcarea literară a lui Liviu Rebreanu în 1928. A fost membru în consiliul director al revistei Sburătorul, condusă de Eugen Lovinescu, la reapariția în serie nouă. Încă din această perioadă, era un adept al „citadinizării literaturii”. În 1929 a debutat editorial cu Romanul lui Mirel. Tot atunci, a fost inclusă în repertoriul Teatrului Național piesa lui, Oameni feluriți, scrisă la 19 ani. Din operele sale: O moarte care nu dovedește nimic, Parada dascălilor, Ioana, et. A colaborat la România literară, unde a publicat un studiu intitulat, Viața și moartea în opera D-nei Hortensia Papadat Bengescu și la revista Azi, condusă de Zaharia Stancu. A scris nuvele, incluse în volumul Halucinații. A publicat eseuri: Marcel Proust – câteva puncte de vedere, Contribuții la specificul românesc, Testament literar, Experiență și literatură, În marginea lui Huxley. S-a stins stupid, în plină tinerețe și putere creatoare, din cauza unei operații banale de apendicită

1910 – S-a născut Maria Cebotari

10 februarie 1910, Chișinău, Imperiul Rus/R. Moldova – 9 iunie 1949, Viena

Actriță și cântăreață de operă, una dintre cele mai mari soprane din lume a anilor ’30’40. După terminarea studiilor la conservatorul din Chișinău, a fost actriță la Teatrul de Artă din Moscova. A debutat în 1931 la Opera din Dresda în rolul Mimi din Boema de Giacomo Puccini, rămânând aici solistă până în 1943. A dat reprezentații și pe scena operei de stat din Berlin. Ulterior a fost angajată solistă permanentă a operei de stat din Viena, unde a rămas până la moarte. Foarte apreciate au fost reprezentațiile sale în operele lui Mozart – contesa din Nunta lui Figaro, și Richard Strauss – care a scris pentru ea Salomeea. A luat parte la festivalurile muzicale din Salzburg la invitațiile lui Bruno Walter și Herbert von Karajan, a cântat sub bagheta unor mari dirijori ca Fritz Bush, Arturo Toscanini, Clemens Krauss, Karl Böhm, Wilhelm Furtwängler. La numai 24 de ani, a fost distinsă cu cel mai înalt titlu onorific (în arta dramatică) din Germania și Austria, Kammersängerin. A jucat în opt filme, turnate în Germania și Austria, alături de vedete ale cinematografului de atunci, inclusiv alături de soțul ei, Gustav Diessl

Giacommo Puccini – Tosca Vissi d´arte, Starke Herzen (1938)

1916 – S-a născut George Dan

10 februarie 1916, Cadievu, Caliacra, Regatul României – 5 ianuarie 1972, București

Poet și traducător. După ce a absolvit Liceul „Știrbei Vodă” din Călărași, a lucrat în Marina Militară, apoi în Marina Comercială, obținând brevetul de ofițer în 1940. După război s-a stabilit în București. În 1935 a editat la Călărași revista Nenufar, închinând un număr lui Panait Istrati. A debutat cu poezia Cufundare, în Revista scriitorilor români (1936). A făcut parte din cenaclul Sburătorul. A fost redactor la România liberă și Flacăra, a colaborat la Gazeta literară, Familia, Ateneu, la revista efemere apărute în Călărași și Silistra, etc. A debutat editorial cu volumul de balade și poeme Bună dimineața! (1949), urmat de numeroase culegeri de versuri: Flori de mare, Hamalii, Goarna și sirena, Pui de lună, Corabia cu cincizeci de catarge, etc. În 1966 a participat, la Teheran, la Congresul Internațional al Iranologilor ca tălmăcitor din poezia persană clasică. A tradus din Saadi, Omar Khayyam, Firdousi, Tagore, M.K. Simonov, Serghei Mihalkov, Baudelaire, Verlaine, E.A. Poe

1919 – S-a născut Iustin Pârvu

10 februarie 1919, Poiana Largului, Neamț – 16 iunie 2013, Neamț

Duhovinc și stareț al Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț, militant al Mișcării Legionare. A urmat Seminarul teologic de la Mănăstirea Cernica. Între 1942–1944, a fost numit preot misionar pe frontul de est pînă la Odessa. În 1948 a fost arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani închisoare. A trecut prin închisorile Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud, iar în 1960 a fost condamnat la încă patru ani de temniță, pentru că nu s-a lepădat de credință. După 1990, a întemeiat Mănăstirea de la Petru Vodă, Neamț, al cărei stareț și principal duhovnic a fost, a ridicat un schit de maici lîngă Mănăstirea Petru Vodă, o casă de educație pentru copii și o bolniță. A înființat o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, Glasul Monahilor. A fost inițiatorul campaniei împotriva actelor cu cip. Împreună cu Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Ioanichie Bălan, Dumitru Stăniloae și Arsenie Papacioc, a fost un important reprezentant al ortodoxiei românești contemporane

1930 – S-a născut Ioanichie Bălan

10 februarie 1930, Stănița, Neamț – 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria

Scriitor, duhovnic și arhimandrit. A fost hitoronit diacon în 1953 la Mănăstirea Sihăstria, unde a îndeplinit apoi ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii. S-a făcut remarcat ca un bun predicator și, mai ales, ca un apreciat scriitor. Între 1971–1990, sub presiunea autorităților comuniste, a fost transferat la Mănăstirea Bistrița, județul Neamț. A fost hirotonit ieromonah, hirotesit apoi protosinghel și arhimandrit (1992). În 1990 a revenit la mănăstirea Sihăstria unde și-a continuă activitatea misionară de popularizare a credinței ortodoxe. Scrieri: Vetre de sihăstrie românească, Mărturii românești la locurile Sfinte, Călăuza ortodoxă în familie și societate, Convorbiri cu teologi ortodocși străini, Versuri duhovnicești

1933 – S-a născut Victor Rebengiuc

10 februarie 1933, București

Actor de film, teatru, radio, televiziune și voce. A terminat studiile secundare la Liceul Militar, iar după o perioadă de colaborare cu o trupă de amatori, a intrat la Institutul de Teatru, la clasa Aura Buzescu. Din 1957, a jucat la Teatrul „Bulandra”, jucând în peste 200 de roluri, în piese regizate de Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Yuri Kordonsky, Gábor Tompa, Alexandru Dabija și alții. Fost soț al actriței Anca Verești, este căsătorit cu actrița Mariana Mihuț, colega sa de la Bulandra. După performanța sa din Pădurea spânzuraților, în regia lui Liviu Ciulei (1964), a devenit o figură majoră în cinematografia românească. A jucat în Moromeții, Tănase Scatiu, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Omul zilei, De ce trag clopotele, Mitică?, Balanța, Prea târziu, Paradisul ultimelor opriri, Niki și Flo, Tertium non datur, etc. În 1989 a participat la Revoluția Română, făcând parte din cei care au intrat în clădirea Televiziunii Române. A avut o scurtă carieră în politică și, de la mijlocul anilor 1990, a susținut organizații non-guvernamentale. A fost rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București și director al Teatrului „Bulandra”

Faleze de nisip (1983)

1934 – A încetat din viață Vasile Goldiș (12 noiembrie 1862, Mocirla/Vasile Goldiș, Arad – 10 februarie 1934, Arad)

Pedagog, om politic, a luptat pentru independența Transilvaniei și unirea cu țara, unul dintre conducătorii Partidului Național Român din Transilvania, membru de onoare al Academiei Române

1938 – Demisia Guvernului Octavian Goga

Consiliu de miniștri al Partidului Național Creștin, prezidat de Octavian Goga, care a guvernat în perioada 29 decembrie 1937–10 februarie 1938. La alegerile din 20 decembrie nici un partid nu a reușit să obțină cel puțin 40% din voturi pentru a beneficia de prima majoritară, astfel încât să poată forma cabinetul. Regele a profitat de criza politică determinată de rezultatul alegerilor și a chemat la guvernare formațiunea clasată pe locul patru, Partidul Național Creștin. Garda de Fier s-a angajat să sprijine PNC la alegerile programate în martie; înțelegând că a pierdut încrederea suveranului, decis să acționeze pentru schimbarea regimului politic, primul ministru a demisionat

1938 – S-a instalat Guvernul Miron Cristea (1)

Consiliu de miniștri declarat de uniune națională, prezidat de patriarhul Miron Cristea. De fapt, Carol al II-lea a instaurat un regim de autoritate personală. A înființat Consiliul de Coroană, organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri consilieri regali numiți de rege, cu rang de miniștri de stat. Regele a propus poporului român o nouă Constituție, care urma să fie votată prin plebiscit. S-au succedat trei guverne conduse de Miron Cristea (10 februarie 1938–30 martie; 30 martie 1938–1 februarie 1939; 1 februarie 1939–6 martie 1939), în timpul cărora s-a instalat dictatura personală a regelui. A fost decretată starea de asediu și cenzura pe întreg cuprinsul țării. A apărut Constituția din 27 februarie 1938. A fost dizolvate asociațiile, grupările și partidele politice. A avut loc asasinarea lui C.Z. Codreanu. S-a înființat Frontului Renașterii Naționale, ca unică organizație politică în stat

1939 – S-a născut Adrian Andronic

3 februarie 1939, București – 24 august 2013

Caricaturist, unul dintre cei mai apreciați și longevivi artiști din domeniul desenului satiric. A absolvit cursurile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București. A debutat la 28 de ani, în 1967, cu o caricatură în ziarul Scînteia tineretului. A fost unul dintre colaboratorii de bază la Urzica, singura revistă de satiră și umor dinainte de 1989. De asemenea, a publicat cu regularitate în paginile celor mai multe dintre revistele cunoscute în epocă, precum Știință și tehnică, Flacăra, Magazinul, etc. Vreme de mai bine de jumătate de secol, lucrări semnate Adrian Andronic au apărut în aproape toată presa națională. De-a lungul timpului, artistul a publicat cinci albume de caricatură și peste 80 de cărți pentru copii

1941 – Marea Britanie a rupt relațiile diplomatice cu România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Totodată, a extins asupra ei măsurile de blocadă. Cinci zile mai târziu, la 15 februarie, personalul legației britanice a părăsit România

1941 – S-a născut Mihai Duțescu

10 februarie 1941, Sibiu

Poet și prozator. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București (1958–1963). A lucrat ca secretar de redacție la revista Ramuri (din 1965), ca director la Teatrul Național din Craiova, apoi ca inspector la Inspectoratul de Cultură Dolj. A debutat în 1962, în Luceafărul, cu poezie. Este autorul mai multor volume de versuri, proză, teatru: Noaptea nunții, Dulcea pierdere, Pavăză de crini, Veneția, Izgonirea neguțătorilor, Un om, într-o zi, Frumoasele doamne din provincie, Premiul Nobel

1944 – S-a născut Gruia Stoia

10 februarie 1944, Arad – 10 iulie 2010, București

Etnomuzicolog, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. A urmat studii muzicale la Școala Populară de Artă și Conservatorul din orașul natal, continuând la Conservatorul din Cluj cu profesori de renume precum Tudor Jarda, Liviu Comeș, Romeo Chircoiașu, Vasile Herman, Traian Marza, Dorin Pop, Sigismund Toduță. Din 1968 s-a angajat la Radioul public; a urcat treptele recunoașterii profesionale îndeplinind pe rând funcțiile de redactor muzical, șeful secției corale, șeful secției de folclor, redactor șef adjunct și redactor șef al Redacției Muzicale. În cei 41 de ani de activitate la Radiodifuziunea Română, a realizat sute de emisiuni și concerte-spectacol din ciclurile Pe-un picior de plai, Izvoare, Melos, Lumea și muzica tradițională, Studioul de folclor. S-a remarcat ca interpret la orgă și compozitor

1945 – Luptele Armatei 1 române împotriva forțelor hitleriste în Cehoslovacia

Armata 1 română a participat la operațiunea ofensivă Zvolen–Banská Bystrica. În primă fază s-au purtat lupte grele pe valea Hronului spre Banská Bystrica și pentru cucerirea munților Metalicii Slovaci (10 februarie–26 martie 1945). În aceeași perioadă, Armata 1 română a desfășurat o amplă și dificilă operație ofensivă pentru cucerirea masivului muntos Javorina și forțarea cursului mijlociu al râului Hron (10 februarie–18 martie)

1945 – Chemarea către țărani a Frontului Plugarilor

Partidul lui Petru Groza a instigat țăranii să treacă la împărțirea pămîntului moșierilor, asigurînd că guvernul FND „va consfinți prin lege lucrările de confiscare a moșiilor și de împroprietărire a țăranilor”, chemându-i de asemenea la lupta pentru formarea unui guvern FND. În lipsa oricăror reglementări legale, aceste acțiuni au dus la jafuri și abuzuri cumplite

1947 – Ceremonia semnării Tratatului de pace între România și Puterile Aliate și Asociate

Act care a încheiat, și în plan diplomatic, Al Doilea Război Mondial. După aproape zece luni de discuții și incertitudini, la data de 10 februarie 1947, ora 15:10, a avut loc ceremonia semnării Tratatului final al Conferinței de pace de la Paris. României i s-au recunoscut drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord și i s-a impus plata unor mari despăgubiri, în contul reparațiilor de război. A fost publicat în Monitorul Oficial nr. 199/30 august 1947. În aceeași zi s-au semnat Tratele de pace între Italia, Finlanda, Ungaria, Bulgaria și Înaltele Puteri Aliate și Asociate. Parlamentul britanic a luat în discuție Tratatul de pace cu România la 28 martie 1947 și l-a ratificat în ziua de 30 aprilie 1947, Marea Britanie fiind prima dintre Marile Puteri care au făcut acest lucru. Președintele american Harry Truman a ratificat Tratatul cu România la 14 iunie 1947, după ce Senatul își dăduse consimțământul la 5 iunie. În 29 august Tratatul a fost ratificat și de Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice

1949 – A încetat din viață Octav Șuluțiu (5 noiembrie 1909, București – 9 februarie 1949, București)

Scriitor, critic literar, traducător și profesor

1955 – A încetat din viață Sonia Cluceru (1892, Cuciulata, Brașov – 10 februarie 1955)

Actriță, formată la școala realistă a Aristizzei Romanescu, s-a remarcat în rolurile comediei românești de moravuri sau ale comediei clasice

1957 – A apărut la Cluj o nouă serie a revistei Tribuna

Revista a fost fondată de Ioan Slavici în 1884. După război, Tribuna a reapărut la Cluj în 10 februarie 1957, ca săptămânal social-politic și cultural, primul redactor-șef fiind scriitorul Ioanichie Olteanu. A apărut până în decembrie 1989

1965 – Adunarea Generală a ONU a ales România ca membru al Consiliului Economic și Social, ECOSOC

A fost prima alegere ca membru ECOSOC, mandatul fiind pentru o perioadă de trei ani. România a mai deținut următoarele mandate în ECOSOC: 1974–1976, 1978–1980, 1982–1987, 1990–1998, 2001–2003, 2007–2009 și în prezent, de la 15 iunie 2017

1968 – S-a înființat Societatea de Științe Istorice din România

Prin reorganizarea Societății de Științe Istorice și Filologice, înființată în 1949, când cele două secțiuni s-au despărțit.

1997 – A încetat din viață Constantin Drâmbă (19 iulie 1907, Borșani, Bacău – 10 februarie 1997, București)

Matematician și astronom, profesor universitar, membru titular al Academiei Române

2018 – A încetat din viață Andrei Avram (9 mai 1930, Turda, Cluj – 10 februarie 2018, București)

Lingvist, cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” din București, membru corespondent al Academiei Române

 

#todaysmemory #Romaniafrumoasa #istoriaRomaniei #OrașulCetateSuceava #MiklósBarabás #ConstantinBosianu #EduardWachmann #GrigoriuȘtefănescu #Maria Cuțarida-Crătunescu #Ion Găvănescul #Răzvan Vodă #Gheorghe Buzdugan #Haralamb Lecca #Niculae M. Popescu #Alice Voinescu #Traian Pop #Nuni Dona-Delavrancea #Anton Holban #Maria Cebotari #George Dan #Iustin Pârvu #Ioanichie Bălan #Victor Rebengiuc #Adrian Andronic #Mihai Duțescu #Gruia Stoia #semnării Tratatului de pace #Tribuna #Societatea de Științe Istorice

0 comentarii la „10 Februarie în istoria românilor

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: