Istoria României România frumoasă Today's Memory

11 Noiembrie în istoria românilor

Foto: Pronunțarea sentinței în procesul „lotului Iuliu Maniu”


Ziua Veteranilor

Instituită din 2014, prin adoptarea Legii 150/2014, privind modificarea și completarea OUG nr. 82/2006, pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat. Astfel, după articolul 6, a fost introdus un nou articol, care stipulează că în semn de recunoaștere a meritelor veteranilor pentru apărarea intereselor României se instituie Ziua Veteranilor, care se organizează, anual, pe 11 noiembrie, prin grija Ministerului Apărării Naționale. Denumită și Ziua Veteranilor din Teatrele de Operații

 

1498 – S-a încheiat construirea bisericii Curții Domnești de la Piatra Neamț

Biserica Domnească Sf. Ioan Botezătorul din Piatra Neamț a fost zidită între 15 iulie 1497–11 noiembrie 1498, în stilul moldovenesc constituit în epoca lui Ștefan cel Mare, cu puternice influențe ale arhitecturii gotice (contraforturi, socluri profilate, ancadramente etc.) specifice acestui stil, și reprezintă cel mai valoros edificiu din Complexul Curtea Domnească a lui Ștefan cel Mare. Biserica se remarcă prin forma și stilul rafinat, dar și prin structura interioară aparte

1673 – Bătălia de la Hotin

A făcut parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676. Prezența otomană la Hotin risca să devină permanentă, ceea ce ar fi însemnat pierderea statutului de autonomie a Moldovei. Grigore Ghica, domnul Țării Românești (1672–1673), încă din septembrie 1672, când se afla cu trupele la Liov în campania sultanului, i-a propus lui Jan Sobieski, hatmanul Coroanei polone, o alianță antiotomană. Ștefan Petriceicu, în iarna 1672/1673, i-a cerut regelui polon Mihail Wisniowiecki organizarea unei campanii antiotomane pe valea Prutului, către Dunăre, iar în aprilie 1673, solul domnului Moldovei, Petru Parcevici, oferea regelui polon cooperarea militară a țărilor române împotriva Porții. În mai 1673, Grigore Ghica cerea polonilor, printr-o solie, să pătrundă cu oștile în Moldova și Țara Românească, promițându-le în sprijin 30.000 de ostași, iar în septembrie a sosit la regele polon o nouă solie românească, solicitând grăbirea expediției militare. Oștile polono lituaniene, conduse de hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei între 1674–1696), împreună cu o oaste de cazaci zaporojeni au luptat împotriva a 40.000 de turci, care apărau cetatea. Cetatea Hotinului a fost pierdută de către turci, fiind ocupată de armata polonilor. Deși formal de partea turcilor, domnitorii Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore I Ghica al Țării Românești au trecut de partea polonezilor, sprijinindu-i în luptă

1722 – Administrația austriacă a introdus în Oltenia obligativitatea prestării unei zile de clacă săptămânal

După pacea de la Passarowitz, Oltenia s-a aflat sub ocupația Imperiului Habsburgic timp de aproape 20 de ani, până la Pacea de la Belgrad, când administrația imperială a părăsit zona. Instrucțiile trimise de generalul Konigsegg au modificat regimul clăcii, noua hotărâre impunând tuturor țăranilor fără pământ câte 52 de zile de clacă pe an (o zi pe săptămână). Această hotărâre a reglementat obligațiile de clacă ale țăranilor dependenți până la sfârșitul ocupației austriece în Oltenia. Ea s-a lovit însă de împotrivirea țărănimii

1784 – Răscoala țărănească condusă de Horea, Cloșca și Crișan:

Horea a adresat nobilimii refugiate în Deva un ultimatum, care rezuma ideile politice și sociale ale răscoalei: Nobilul comitat, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată pentru totdeauna moșiile nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”. Programul cerea și eliberarea țăranilor arestați, preconiza eliberarea națională și organizarea, după planurile lui Horea, a unei „republici populare”. După această zi, răscoala s-a întins, ajungând și în părțile Aradului, Maramureșului și Sibiului, la ea participând și țărani sași și maghiari. Pentru a câștiga timp, autoritățile militare și civile au semnat armistiții cu răsculații. Au avut loc lupte grele între răsculați și trupele imperiale, succesul fiind de partea țăranilor

1845 – S-a născut Vasile Stroiescu

11 noiembrie 1845, Trinca, Hotin – 13 aprilie 1926, București

Cărturar de frunte, jurist, susținător al învățământului școlar și om politic basarabean, care a promovat cultura națională și a neamului, filantrop și membru de onoare (din 1910) al Academiei Române. A studiat dreptul la Universitățile din Moscova, Sankt Petersburg și Berlin, apoi a călătorit prin Europa și Africa. Licențiat în drept, a fost numit judecător la Tribunalul din Hotin. A fost specialist în drept, dar îl preocupa și istoria, literatura, științele agricole. A moștenit de la părinți mai multe moșii, cu suprafața totală de 25.000 ha, mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul țării, în folosul țărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o și a ajutat-o” (Eugen Holban). Pământurile le-a dat în arendă țăranilor și a făcut donații cooperativelor agricole și forestiere. Grandioasa sumă de bani, obținută din vânzarea imobilelor, a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcția de școli, biserici și spitale în toate provinciile românești – dar mai ales în Ardeal, unde școlile confesionale românești erau amenințate de maghiarizare – pentru sprijinirea instituțiilor culturale, pentru tipărirea cărților, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. A fost ctitor al bisericilor din Șofrâncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuți, fondator al spitalelor din Trinca și Brătușeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor și școlilor din Trinca, Stolniceni, Brînzeni ș.a. Drept recompensă pentru actele de binefacere și contribuția la trezirea conștiinței naționale, a fost ales președinte de onoare al Partidului Național Moldovenesc (1917), primul președinte al Parlamentului României Mari (1919), senator al Transilvaniei, etc.

1864 – Alexandru Ioan Cuza a promulgat Codul de procedură penală

Datu în Bucuresci la unu-spră-dece Noembre, anulu una miiă optu sute șese-deci și patru”. A intrat în vigoare de la 2 decembrie 1864 (până la 18 martie 1936)

1874 – S-a născut Constanța Erbiceanu

11 noiembrie 1874, Iași – 20 octombrie 1961, București

Pianistă, profesoară de pian, om de cultură. A fost fiica istoricului academician Constantin Erbiceanu, luând de mică contact cu mișcarea junimistă pe care tatăl ei o găzduia de două ori pe lună, ocazie cu care l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Cu înclinații certe către arta muzicală, a luat primele lecții de pian cu mama sa, iar la 8 ani a început să frecventeze cursurile conservatorului ieșean. Familia s-a mutat la București, Constanța continuând studiile de muzică sub îndrumarea profesorului și compozitorului Zdzisław Lubicz. În 1893, a fost una dintre primele fete absolvente cu bacalaureat din România. A plecat la Leipzig, pentru a continua studiile muzicale, unde i-a avut ca profesori de pian pe Carl Reinecke și pe Johannes Weidenbach care, în 1898, a constatat: „Nu mai am ce să te învăț„, absolvind cu mențiunea „ehrenvoll” (cu onoare). A avut loc întâlnirea cu pianisul Moritz Moszkowski, sub tutela căruia a debutat în 1900, în sala de concerte Erard din Paris. În 1904 s-a stabilit la Berlin, unde și-a aprofundat studiile de muzicologie, a urmat cursurile Facultății de Filosofie și susținând, în paralel, o bogată activitate concertistică. A concertat la Londra sub îndrumarea maestrului Moritz Moszkowski, care i-a dedicat Concertul pentru pian și orchestră, s-a împrietenit cu compozitorul german Max Reger. În 1929 era deja pianistă concertistă când a fost numită profesor la Conservatorul din București.. A renunțat la concerte și s-a dedicat activității pedagogice, fiind una dintre întemeietoarele școlii pianistice românești, creatoarea „metodei Erbiceanu”. Printre elevii săi s-au numărat Valentin Gheorghiu și Silvia Șerbescu

1879 – S-a înființat agenția diplomatică a Bulgariei la București

În baza reciprocității, la 11/23 noiembrie, primul agent diplomatic al principatului autonom al Bulgariei, negustorul și bancherul Evlogie Georgiev, și-a prezentat scrisorile de acreditare principelui Carol I. Merită evidențiat faptul că, în ciuda statutului de vasalitate al Bulgariei față de Imperiul Otoman – Bulgaria fiind principat autonom aflat sub suzeranitatea Porții – autoritățile de la București au purces la întemeierea de reprezentanțe diplomatice în această țară, fără a solicita avizul de aprobare (beratul) sultanului față de acest demers

1883 – S-a născut Ștefan Ciobanu

11 noiembrie 1883, Talmaza, Tighina, Basarabia, Imperiul Rus – 28 februarie 1950, București

Istoric, membru titular (din 1918) și vicepreședinte (1944–1948) al Academiei Române. A urmat școala normală din Bairamcea, apoi școala normală din Chișinău în paralel cu Liceul nr. 1 din aceeași localitate, urmat în particular, pe care le-a absolvit în anul 1905. După terminarea liceului, până în 1907, a fost profesor suplinitor la Liceul nr. 1 din Chișinău, pentru a strânge banii necesari studiilor universitare. S-a înscris la Facultatea de Litere, secția slavo-rusă, a universității din Kiev, pe care a absolvit-o în anul 1911, fiind remarcat de academicianul Vladimir Peretz, care-l va îndruma pe calea cercetării documentelor privitoare la istoria literaturii și culturii românești aflate în arhivele din Ucraina, Rusia și Polonia. A fost un participant activ la lupta pentru unirea Moldovei cu România. După unire, și-a continuat activitatea în învățământ, fiind director general al învățământului din Basarabia, a predat la Liceul „Alecu Russo”, îndeplinind și funcția de director. A condus revista Școala Basarabiei. Revista pentru educație națională, editată de Directoratul Instrucțiunii Publice la Chișinău. A fost autor al unor lucrări importante despre literatura română veche, cultura românească în Basarabia sub ocupație rusească, demografia Basarabiei, susținător fervent al introducerii limbii române în școlile din Basarabia, Membru al Comisiei Monumentelor Istorice, secția Basarabia, ministru al Cultelor și Artelor în guvernul lui Gheorghe Tătărescu

1886 – S-a născut Cezar Papacostea

11 noiembrie 1886, Malovište, Macedonia – 5 iulie 1936, Brăila

Scriitor și traducător, profesor universitar, membru corespondent (din 1935) al Academiei Române. A urmat Facultatea de Litere și Filozofie din București pe care a absolvit-o în 1908, în clasa lui profesorului Iuliu Valaori. După absolvire a devenit profesor de Greacă și Latină în liceul din Alexandria, apoi la Seminarul Central din București. În 1922, și-a dat doctoratul cu teza Tradiție și cugetare în literatura greacă, avândul ca îndrumător pe D. Burileanu. Din 1923, a fost profesor de Limba și literatura elină a Universității din Iași unde a avut printre elevi pe Orest Tafrali, Dionisie M. Pippidi, Theofil Simenschy și Niculae I. Herescu. A fost director general al învățământului secundar și superior, secretar general al Ministerului Instrucțiunii Publice. A fondat, împreună cu Iuliu Valaori și D. Evolceanu, revista de studii clasice Orpheus. Din opera sa: Evoluția gândirii la greci, Diodor Sicilianul și opera sa, Cercetări pedagoice și sociale, Între doctrinele și practica politică a partidelor, Platon. Viața. Opera. Filosofia, Sofiștii în antichitatea greacă

1904 – S-a născut Benedict M. Menkeș

11 noiembrie 1904, Rădăuți, Bucovina, Imperiul Austro-Ungar/Suceava – 5 august 1987, Timișoara

Medic și biolog, cunoscut mai ales pentru cercetări multilaterale în embriologie și teratologie experimentală și morfologie, unul din fondatorii învățământului și cercetării medicale la Timișoara, membru corespondent (din 1952) al Academiei Române. A studiat Medicina la Universitatea din București, în timpul studiilor devenind colaborator apropiat al profesorului Francisc Rainer, ca preparator, apoi asistent la Institutul de anatomie. În 1930 a susținut lucrarea sa de doctorat în Medicină și Chirurgie, Inervația arcadei palmare superficiale. În timpul regimului Antonescu, fiind evreu, a fost demis, împreună cu Zalman Iagnov, din postul de la catedra de Anatomie, iar familia sa a fost deportată. În 1945 s-a stabilit la Timișoara, unde s-a numărat printre fondatorii Institutului de medicină local, a predat Histologia, Anatomia patologică și Biologia medicală. A organizat și condus primul colectiv de cercetări medicale din Timișoara, al Academiei Române, a organizat, împreună cu prof. Gheorghe Lupașcu, Baza de Cercetări științifice a Academiei Române în Timișoara, al cărei director a fost până în 1958. În cadrul acesteia, a condus secția de Medicină care a devenit, tot sub direcția sa, secție de Embriologie și Energetică celulară, apoi Centrul de Embriologie Normală și Patologică. A fost membru în colegiul de redacție al revistei Excerpta Medica și membru in consiliul de conducere al Institutului de Embriologie din Utrecht (Olanda), membru activ al Societății Europene de Teratologie, al Societății Europene de Embriologie, al Societății Internaționale de Biologia Dezvoltării, redactor responsabil al seriei de Științe Medicale a revistei Studii și cercetări științifice a Academiei Române, redactor-șef adjunct al revistei Revue Roumaine d’Embryologie et Cytologie, seria de Morphologie et d’Embryologie, editată de Academia Română. A publicat peste 120 lucrări științifice, dar numeroase cercetări ale sale au rămas nepublicate. Din cărțile sale: Cercetări de embriologie experimentală, Probleme de morfopatologie, Anatomia topografică a embrionului uman, Curs de biologie medicală

1905 – S-a născut Bâzu Cantacuzino

Constantin; 11 noiembrie 1905, București – 26 mai 1958, Madrid

Aviator, unul dintre aviatorii militari de elită al celui de-al Doilea Război Mondial, membru al familiei Cantacuzino, descendent atât al voievozilor români, al împăraților bizantini Cantacuzino, cât și al domnitorului Constantin Brâncoveanu. A fost nepotul celebrului prinț Gheorghe Grigore Cantacuzino – Nababul, fiul Marucăi Rosetti-Cantacuzino (ulterior Enescu) și tatăl romancierei Oana Orlea. A studiat Dreptul și Comerțul, dar și Ingineria spațială la Paris și Strasbourg. Mare amator de de sport, excela în motociclism (câștigând multe curse și stabilind un record mondial la cursa Paris–București), acrobație aeriană (a câștigat concursul național din 1933 cu avionul său Bü 133 Jungmeister), hochei pe gheață (a fost căpitanul echipei Române de hochei pe gheață la Campionatul Mondial din 1933), automobilism, tenis. Ca aviator, a obținut toate brevetele posibile. Pasiunea lui pentru aviație s-a manifestat și prin activitatea de concepție tehnică, fiind autorul invenției „Dispozitiv ce arată simultan ora în unități uzuale de măsurare a timpului și în unități uzuale de măsurare a arcului”, pentru care a primit brevet în Franța.

În 1941 a fost numit pilot șef al companiei naționale de transport aerian LARES. La începerea celui de Al Doilea Război Mondial, deși mobilizat pe loc, s-a oferit voluntar și a plecat pe front. A efectuat 608 misiuni aeriene de luptă: cu Escadrila 53 Vânătoare (5 iulie–31 octombrie 1941) și Grupul 7 Vânătoare (26 aprilie 1943–31 mai 1944) și cu Grupul 9 Vânătoare (31 mai 1944 – 9 mai 1945) – împotriva URSS, apoi, după 23 august 1944 împotriva Ungariei și Germaniei. A fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Crucea de Aur (1942) pentru următoarele merite: „Pilot de vânătoare, care a dovedit un elan excepțional în îndeplinirea misiunilor. A executat 56 misiuni de războiu și 89 ore de sbor dela începutul operațiunilor. A doborât patru avioane inamice de bombardament” și clasa Cavaler (1944) „pentru curajul și vitejia de care a dat dovadă în lupte aeriene, în executarea celor 105 misiuni, doborînd 2 avioane inamice”. În 27 august 1944 a plecat de la București la Foggia, Italia, peste teritoriul inamic, cu un Messerschmitt Bf 109G, avându-l ascuns în fuselaj pe cel mai înalt în grad prizonier american, lt.col James Gunn; împreună cu acesta, a pus la punct și a executat fără nicio pierdere evacuarea tuturor celor 1.053 de prizonieri americani valizi din România, înaintea ocupării Bucureștiului de către trupele sovietice. În total, a avut 220 de lupte aeriene și 68 de victorii aeriene, în realitate numărul victoriilor fiind mult mai mare, deoarece Bâzu avea deseori eleganța de a-l lăsa pe coechipierul său să tragă rafala de grație în inamicul deja atins, ajutându-l astfel pe respectivul să poata înainta în grad sau să obțină o medalie.

Până în 1947 a pierdut, prin naționalizare, toată averea, s-a angajat din nou la LARES, iar în 1948 a reușit să se refugieze în Italia. Cu ajutorul surorii sale Alice Sturza, s-a stabilit în Spania; a participat la zeci de show-uri aeriene, a făcut și acrobație aerienă, fiind primit în Aeroclubul Regal spaniol și participând la numeroase mitinguri internaționale între anii 1951–1957. A rămas în țară fiica sa, Maria-Ioana Cantacuzino, fostă deținută politic (încarcerată la vârsta de 16 ani – motivul prntru care și George Enescu a decis să părăsească România), refugiată în Franța în 1980, scriitoare cunoscută sub pseudonimul Oana Orlea. Este cea care nu a dat acceptul autorităților române să aducă în țară rămășițele tatălui ei, respectând astfel dorința tatălui său de a nu fi înmormântat în țară

1910 – S-a născut Mihail Davidoglu

Moise Davidson; 11 noiembrie 1910, Hârlău – 17 august 1987, București

Dramaturg, reprezentant al realismului socialist. A urmat Facultatea de litere și filosofie a Universității din București (1929–1931). După absolvire, a fost profesor de Limba latină, funcționar în ministerul artelor, președinte al Comitetului de Cultură al sectorului I București, a ocupat diverse funcții la Uniunea Scriitorilor. A debutat cu piesa de teatru radiofonic Marinarul smirniot, în 1936. Debutul scenic a avut loc în 1947 la Teatrul Național din București cu drama Omul din Ceatal, scrisă în 1943. Alte piese: Minerii, Horia, Un om în noapte, Ochii dragi ai bunicului, Platforma magică, Suflete în furtună

Mihail Davidoglu – Spartacus Teatru radiofonic

1916 – A doua bătălie de pe Valea Jiului

A doua bătălie de pe Valea Jiului s-a desfășurat între între 29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916 și a avut ca rezultat străpungerea apărării forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, prin trecătorile Surduc și Vâlcan, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane. S-a desfășurat la aproape două săptămâni de la prima bătălie de pe Valea Jiului, încheiată cu victoria forțelor române. În urma analizei efectuate după prima luptă, comandamentul forțelor germane a ajuns la concluzia că cel mai potrivit loc pentru forțarea Munților Carpați era tot Valea Jiului, având în vedere caracteristicile terenului și deficiențele dispozitivului de luptă al forțelor române (în număr mic, front de peste 30 de km, în detașamente izolate, care nu se puteau susține reciproc). Comandamentul german a decis ca străpungerea apărării să se facă printr-un atac frontal masiv, urmat de o învăluire strategică realizată de un corp de cavalerie special constituit pentru această misiune. Forțele destinate erau de cinci divizii de infanterie, două divizii de cavalerie și patruzeci și cinci de baterii de artilerie. Forțele române dispuneau doar de o divizie de infanterie – Divizia 1 Infanterire – și șaptesprezece baterii de artilerie, fără cavalerie. Lupta a durat cinci zile, timp în care forțele române sau retras, apărându-se pe aliniamente succesive sub presiunea forțelor germane, mult superioare ca număr, armament și tehnică de luptă. La 2/15 noiembrie 1916 frontul român a fost străpuns, forțele germane ocupând orașul Târgu Jiu. A căzut la datorie generalul Ion Dragalina. Pierderea bătăliei a avut un impact strategic major asupra frontului românesc, permițând forțelor germane să debușeze în Câmpia Română, fapt care a dus, în mai puțin de două luni, la ocuparea întregului teritoriu al Munteniei și Dobrogei

1918 – Armata Română a intrat în Cernăuți

După proclamarea unirii, în toamna anului 1918, situația românilor din Bucovina devenise critică. Adunarea națională a ucrainienilor a hotărât să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina. Concomitent, Rada de la Liov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o împărțire a Bucovinei cu România. Administrația austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanților Radei și deputatului român Aurel Onciul, favorabil menținerii status-quo-ului, dar care nu avea niciun mandat din partea Consiliului Național Român să negocieze în numele românilor. Cu toate acestea, austriecii au considerat că acesta a fost reprezentant al românilor și au predat puterea ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriți la jefuirea fostelor administrații imperiale. Ei nu recunoșteau dreptul istoric al românilor din Bucovina și se luptau pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpați până în Caucaz. Soldații ucraineni întorși de pe front terorizau populația iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiții, Consiliul Național a decis să ceara intrarea armatei române în Bucovina. Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadic. Aceasta a trecut în Bucovina la 11 noiembrie 1918 și a intrat în Cernăuți în jurul orelor 14:00, restabilind ordinea, având parte de o primire emoționantă

1918 – Armistițiul de la Compiegne

Primul Război Mondial s-a terminat în a 11-a zi a lunii a 11-a din anul 1918, la ora 11, prin acest armistițiu. Tratatul a fost semnat la 29 octombrie/11 noiembrie într-un vagon de tren, în pădurea Compiègne, între Puterile Antantei și Germania și a intrat în vigoare la ora 11:00, punând capăt Primului Război Mondial pe Frontul de Vest.

Armistițiul de la Compiegne. Tablou de Maurice Pillard Verneuil

Principalii semnatari au fost mareșalul Ferdinand Foch, comandantul forțelor Antantei, și Matthias Erzberger din partea Germaniei. Germania a recunoscut, între altele, caducitatea Tratatului de pace de la Buftea–București și s-a obligat să-și retragă armata din România

1924 – A fost inaugurat Monumentul Unirii de la Cernăuți

Monumentul, inaugurat la 11 noiembrie 1924 în prezența regelui Ferdinand al României, a reginei Maria și a primului ministru Ionel I.C. Brătianu, a fost opera artiștilor români Victor Ștefănescu, arhitect și Teodor Burcă, sculptor și reprezintă chipul în bronz al unui soldat român în plină armătură, având, în stânga un drapel iar în față, stând în genunchi, o fată: Bucovina recunoscătoare. Grupul statuar era așezat pe un postament rotund, iar zidul în formă de semicerc, era încins cu basoreliefuri din bronz, reprezentând scene din istoria românilor, iar în spatele monumentului era așezat pe un soclu, un zimbru din bronz care strivea sub picioare, vulturul austriac cu două capete. Acest monument a fost demolat în 1940 de autoritățile sovietice de ocupație, refăcut în parte în 1941 de români, dar în 1944 a fost distrus iarăși de sovietici. Din acest monument se mai păstrează doar un singur fragment, reprezentînd Bourul care calcă Pajura imperială și se află expus la Muzeul Național de Istorie din București. Mai multe imagini

1928 – S-a născut Mircea Mureșan

Mircea-Nicolae-Ioan Mureșian, 11 noiembrie 1928, Sibiu – 24 aprilie 2020, București

Regizor de film. Debutul în film l-a făcut după absolvirea în 1955 a Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, cu un film avându-i în distribuție pe Dumitru Furdui și Vasilica Tastaman, Toamna se numără… A dobândit consacrarea cu Răscoala (1965), film premiat la Festivalul de la Cannes. Cariera sa cinematografică, inițial sub semnul ecranizărilor, s-a reorientat treptat spre comedie, cu rare excursii în domeniul documentarelor: Baltagul, Bariera, Porțile albastre ale orașului, Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii, Horea, Maria și marea, Miss Litoral, A doua cădere a Constantinopolului, Azucena – Îngerul de abanos și serialele: Toate pînzele sus!, Lumini și umbre. A fost vicepreședinte al Asociației Cineaștilor, ACIN (1974–1989) și președinte al Societății pentru drepturile de Autor

Maria și marea

1928 – S-a născut Gheorghe D. Mateescu

11 noiembrie 1928, Pitești

Chimist american de origine română, membru de onoare (din 1995) al Academiei Române. A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie din București în 1951 și a susținut doctoratul în chimie în 1971 la Case Western Reserve University, Cleveland, SUA. A fost cercetător chimist la Laboratoarele Centrale ale Spitalului Militar din București, asistent la Facultatea de medicină și Farmacie, cercetător principal la Centrul de cercetare Chimie Organică al Academiei de Științe. Din 1964 s-a stabilit în SUA și a lucrat la Case Western Reserve University din Cleveland. A publicat lucrări fundamentale privind spectroscopia în infraroșu: Spectroscopia în infraroșu. Aplicații în chimia organică. și are contribuții importante în chimia ciclobutadienei, în domeniul sărurilor de piriliu și al rezonanței magnetice nucleare

1933 – A apărut revista săptămînală politico-literar-teatrală și de artă Cuvîntul liber

A fost o revistă politică de stânga, care a apărut în București, în perioada interbelică (1919–1936), având ca directori pe C. Graur (1919–1921), Eugen Filotti (1924–1926), Tudor Teodorescu-Braniște (1933–1936), cu colaborarea în ultima etapă a lui Nicolae Cocea, Athanase Joja, Petre Pandrea ș.a. Sub conducerea lui Tudor Teodorescu-Braniște, a apărut între 11 noiembrie 1933–3 octombrie 1936 seria a 3-a a revistei, declarat antifascistă, a apărut în 150 de numere, cu un tiraj între 25 și 35 de mii de exemplare, excepțional pentru un săptămânal din acea vreme. După ce în septembrie 1936 revista a publicat un articol al lui Lucrețiu Pătrășcanu, guvernul liberal a luat decizia de a interzice apariția revistei

1933 – S-a născut Ștefan Bănică

11 noiembrie 1933, Călărași – 26 mai 1995, București

Actor complex de teatru și film, comedian, remarcat și ca un bun cântăreț. De copil, a cântat în corul de copii de la radio, a jucat în spectacole de teatru pentru școlari. A absolvit Institutul de Teatru din capitală în 1955, la clasa profesorului Alexandru Finți; în timpul studenției făcea figurație la teatrele bucureștene. A jucat la Teatrul CFR–Giulești în piese ca Băiat bun dar cu lipsuri de Nicuță Tănase, Escu și Titanic Vals de Tudor Mușatescu, la Teatrul Regional București l-a interpretat pe Mitică Popescu, din piesa cu același nume a lui Camil Petrescu. A jucat și pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” în D-ale carnavalului și O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Arsenic și dantelă veche de J. Kasserling, Nota zero la purtare de Virgil Stoenescu și Octavian Sava. Împreuna cu Stela Popescu, a interpretat roluri în spectacole de revistă și divertisment, la grădina Boema. Avea o voce foarte frumoasă, a interpretat melodii de neuitat ca Gioconda se mărită, Îmi acordați un dans, Cum am ajuns să te iubesc, Hei, coșar, coșar, Asta seară mă fac praf, Of, inimioara, Cântecul băiatului, Cine umblă prin vecini, Ce-aveți fetelor cu mine, Ce te uiți așa la mine, etc. A jucat in piese pentru Teatrul Național Radiofonic: Anecdotă provincială, Bărbierul din Sevilla, Districtul celălalt, Furtuna, Mincinosul, Mitică Râmătorian, Poveste de carnaval, Visul unei nopți de iarnă, etc. Printre filmele în care a jucat se numără: Dincolo de barieră, Golgota, Tunelul, Împușcături pe portativ, Zile de vară, Vin cicliștii, Cântecele mării, Brigada Diverse in alertă, Brigada Diverse intră in acțiune, Păcală, Fair Play, Septembrie, Nea Mărin miliardar, Singur printre prieteni, De ce trag clopotele, Mitică?, Harababura, Cel mai iubit dintre pământeni

Singur printre prieteni

1934 – S-a născut Vasile Rebreanu

11 noiembrie 1934, Florești, Bistrița-Năsăud – 28 aprilie 2006, București

Prozator, traducător, dramaturg și eseist. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București (1957). A debutat în 1956 în Tânărul scriitor, și apoi în Viața Românească, în 1955. A fost redactor, apoi șef de secție la revista Tribuna, director la Studioul de radio din Cluj, redactor-șef al Editurii Dacia. În 1990 a înființat Editura Sfinx. A scris: Casa, Călăul cel bun, Pisica roșcată și îngerii, Muntele cărunt, Un caz de iubire la Holywood. A primit cinci premii ale Uniunii Scriitorilor din România și a șase premii internaționale

1940 – S-a născut Virgil Enătescu

11 noiembrie 1940, Brașov – 22 octombrie 2020, Satu Mare

Psihiatru și informatician, inventatorul psihiatriei cibernetice, membru (din 1995) al Academiei de Științe Medicale. Cunoscut ca o somitatea in lumea medicala, a ciberneticii, antropologiei, psihiatriei, a știintelor cognitive, a fost inclus în cartea 500 Greatest Geniuses of the 21st Century (SUA). A urmat Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o în 1964. A început activitatea de medic în circumscripția Bârca, din Oltenia, a lucrat pentru un scurt timp la Laboratorul Clinic al stațiunii balneare din Buziaș și apoi la Spitalul Clinic de Urgență „Loius Țurcanu” din Timișoara. Din anul 1970, după ce a dobândit specializarea în psihiatrie s-a stabilit la Satu Mare, unde a fost numit șeful secției de Psihiatrie acuți. A susținut primul doctorat în anul 1977, la Institutul de Medicină și Farmacie Timișoara, definind un nou domeniu, analiza comunicării extraverbale, în care a inclus și studiul desenului. Al doilea doctorat l-a susținut la Academia Română în domeniul Antropologiei culturale. A fost implicat în numeroase proiecte de cercetare, punând bazele informaticii medcale în România. A inițiat conferințele naționale de informatică medicală, MEDINF. A fost președinte de onoare al Informaticii Medicale Românești și președinte ales al Federației Române de Psihoterapie, fiind declarat cercetător științific gradul I. În lunga și prodigioasa lui carieră, a semnat șapte cărți și monografii, a publicat peste 350 de articole științifice a deținut 8 brevete de invenție și 2 certificate de inovator

1942 – S-a născut Pavel Alaszu

11 noiembrie 1942, Timișoara – 15 septembrie 1995, Arad

Pictor și grafician. A studiat la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Univestității Timișoara, promoția 1968, având profesori pe Péter Jecza și Romul Nuțiu, a continuat la București 3 ani de facultate în Management Educațional. A fost directorul Centrului de Îndrumare Artistică Arad și președintele Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Arad. A debutat în 1968, după terminarea facultății, la Salonul Anual de Artă al județului Timiș, în același an expune de asemenea și la Bienala de sculptură și pictură din București și Cluj. Începând cu acest an participă la toate expozițiile județene și naționale desfășurate și organizate de Uniunea Artiștilor Plastici, dar și la numeroase expoziții în țară și străinătate. Biografie ilustrată

1940 – Reorganizarea administrativ teritorială a Moldovei

După ce Uniunea Sovietica a cotropit in 28 iunie Basarabia, ca urmare a Pactului Ribentrop-Molotov, autoritățile sovietice au întreprins măsuri energice privind instaurarea noului regim. În luna noiembrie 1940 prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldovenești a stabilit noua delimitare teriorial-administrativă: 6 județe, 58 raioane, 14 orașe, inclusiv 4 de subordonare republicană, 11 orășele și peste 1100 sate, fiind create următoarele raioane: Căușeni, Edineț, Kotovsc (Hîncești), Călărași, Lazovsc (Sîngeri), Leova, Orhei, Rezina, Rîșcani, Florești, Fălești, Vulcănești, Cimișlia

1946 – A început procesul organizațiilor din mișcarea de rezistență anticomunistă

Rezistența anticomunistă românească a fost o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii Partidului Comunist Român. Mișcarea partizanilor anticomuniști din munții României a constituit un caz aproape unic în Europa de răsărit supusă sovietizării forțate. Grupuri special instruite, conduse de ofițeri de elită, au fost înființate imediat după 23 august 1944, în speranța prevenirii unei ocupații îndelungate a țării. După instalarea prin forță a guvernului procomunist Petru Groza la 6 martie 1945, mișcarea a început să ia amploare, atât cantitativ cât și calitativ, prin ralierea unora dintre ofițerii excluși din armată pentru că erau ostili noului regim. Mișcarea Națională de Rezistență, MNR, a fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70. MNR a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic. Este important de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005. Forțele de securitate române au reușit să înfrângă forțele rebele datorită coordonării dintre poliția politică și Miliție, prin infiltrarea informatorilor în grupuri, prin strângerea de informații și prin manipulare. Rezistenții au fost ținta acțiunilor militare desfășurate pe termen lung și în mod sistematic de trupele regulate și bine echipate ale Securității. Forțele acestei instituții mergeau de la secțiune la batalion, ba chiar până la un regiment întreg. Ele includeau vehicule blindate, artilerie, uneori și aviație. Rezistenții sufereau adeseori pierderi serioase, cel mai adesea fiind victime ale trădării din partea celor care îi sprijineau sau din partea informatorilor infiltrați. Partizanii au fost aduși în fața judecății poporului. MNR a fost distrusă în mai multe etape, marcate în special de două mari procese politice. Primul, cunoscut sub numele de procesul Sumanelor Negre, a avut loc între 10–18 noiembrie 1946. Al doilea, popularizat ca procesul MNR, s-a desfășurat în 1948. În procesul Sumanelor Negre, sau al „organizațiilor subversive”, judecat de Curtea Militară de Casare și Justiție, au fost judecați: Haiducii lui Avram Iancu – Divizia Sumanelor Negre, Grupul Înarmat Sinaia, Graiul Sângelui, MNR, fiind condamnate, prin Decizia nr. 2/18 noiembrie 1946, 90 de persoane

1947 – Pronunțarea sentinței în procesul lotului Iuliu Maniu

Pregătirea populației pentru o condamnare care, oricum, fusese decisă de agenții sovietici, s-a făcut printr-o campanie de înfierare susținută de presa comunistă. Cele 350 de locuri din sala de judecată erau ocupate, de fapt, de muncitori, educați să fie ostili celor din boxă, să se scandalizeze la auzul trădării și crimelor și să ironizeze zgomotos apărarea. La mai puțin de două săptămâni de la debutul procesului, Tribunalul Militar a dat sentința nr. 1988 prin care inculpații din lotul PNȚ primeau următoarele pedepse: Iuliu Maniu – 9 pedepse însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viață; Ion Mihalache – 6 pedepse însumând 67 de ani și o pedeapsă de temniță grea pe viață; Gr. Niculescu Buzești – 5 pedepse însumând 69 de ani, și încă una de muncă silnică pe viață (în contumancie, fiind în Statele Unite); Alexandru Cretzeanu – 3 pedepse însumând 32 de ani, și încă una de muncă silnică pe viață (în contumancie, fiind în Statele Unite); Victor Rădulescu Pogoneanu – 2 pedepse de câte 10 ani și una de 25 de ani temniță grea; Grigore Gafencu – 3 pedepse însumând 32 de ani, și una de 20 de ani muncă silnică (în contumancie, fiind în Statele Unite); Camil Demetrescu – o pedeapsă de 10 ani și alta de 15; Constantin Vișoianu – 2 pedepse de câte 10 ani, la două de câte 12 ani și la una de 15 ani M.S. (în lipsă, fiind în Statele Unite); Ilie Lazăr – 2 pedepse de câte 10 ani și una de 12 ani temniță grea; Vasile Serdici – 2 pedepse a câte 10 ani temniță grea; Radu Niculescu Buzești – o pedeapsă de 5 ani și alta de 10 ani; Ștefan Stoica – o pedeapsă de 5 ani și alta de 8 ani; Nicolae Carandino – 3 pedepse a câte 6 ani, majorată la 8 ani și continuată cu domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, până în 1962; Florin Roiu – două pedepse a câte 5 ani; Emil Oprișan – 2 pedepse a câte 3 ani; Emil Lăzărescu – 2 ani închisoare; Ion de Mocsony Stârcea – 2 ani și rejudecat în procesul Pătrășcanu, unde a mai primit o pedeapsă de 15 ani muncă silnică. După pronunțarea sentinței Iuliu Maniu a fost încarcerat la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 a fost transferat, împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști, la Sighet, unde s-a stins din viață la 5 februarie 1953, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet. În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947. La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București. La Bădăcin a fost recuperată casa Iuliu Maniu, în care urmează să fie amenajat un muzeu

Penitenciarul Sighet. Celula lui Iuliu Maniu

1950 – S-a născut Mircea Dinescu

11 noiembrie 1950, Slobozia

Poet, scriitor și publicist. A studiat la Facultatea de Jurnalism a Academiei de Științe Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”. A debutat cu poezie în 1967, în revista Luceafărul și editorial cu Invocație nimănui (1971, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debu). A fost redactor la Luceafărul, România literară, încununat cu numeroase premii literare, Premiul Herder, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Poezie, Premiul Academiei Române pentru Literatură, ș.a. Cartea sa, Moartea citește ziarul, a fost refuzată de cenzura comunistă în 1988, dar a fost publicată la Amsterdam. În urma interviului acordat în februarie 1989 lui Gilles Schiller și publicat în cotidianul Libération în care ataca explicit regimul Ceaușescu, a fost supus arestului la domiciliu și i s-a luat dreptul de semnătură. Pe 22 decembrie 1989, a ajuns la televiziune cu coloanele de manifestanți, de unde a anunțat fuga lui Ceaușescu și declanșarea Revoluției. A devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, apoi în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională. După 1990, a înființat revistele de satiră politică Academia Cațavencu, Plai cu boi, Aspirina săracului, a fost membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și a fost fondatorul portului dunărean cultural Cetate. A publicat volume de poezie: La dispoziția dumneavoastră, Democrația naturii, Rimbaud negustorul, O beție cu Marx, Nelu Santinelu, căprar La Cotroceni, Corijent la cele sfinte, Femeile din secolul trecut. Poezii noi (2004-2010), Iubirea mea să scoată țări din criză

1951 – A încetat din viață Nicolae Gr. Mihăescu-Nigrim (21 martie 1871, Gura Sărății, Buzău – 11 noiembrie 1951, București)

Poet, prozator, dramaturg, epigramist, memorialist, publicist, traducător și compozitor, profesor de filosofie

1956 – S-a născut Mihail-Constantin Eremia

11 noiembrie 1956, Giurgiu – 17 aprilie 2006, București

Jurist și profesor universitar. A absolvit Liceul de Muzică din Pitești în 1975, la clasa de vioară. Apoi în 1988 a absolvit Facultatea de Drept, secția de drept administrativ din cadrul Universității București, clasându-se primul din seria sa. A efectuat studii de doctorat la Universitatea Aix Marseille III din Franța. În 1994 a obținut titlul de Doctor în Drept la Facultatea de Drept din București. După absolvire, în 1988, a fost numit jurist la Prefectura județului Giurgiu, a fost transferat la Biroul Național de Administrație Publică (1990), lucrând cu guvernul României. Și-a început activitatea didactică la Facultatea de Drept a Universității București, urcând pe rând treptele ierarhiei didactice: asistent, lector, conferențiar și profesor universitar la Catedra de Drept Public a Facultății. A îndeplinit și funcția de secretar științific la Catedra de Drept Public și apoii de locțiitor al șefului de catedră. Domeniile sale academice și științifice de cercetare au fost teoria generală a dreptului, sociologie juridică, filosofia dreptului, drepturile omului în Europa, dreptul media, drept constituțional, drept internațional umanitar și metodologie juridică. Între 2005–2006 a lucrat ca adjunct al Avocatului Poporului

1962 – A încetat din viață Ion I. Nistor (4/17 august 1876, Bivolărie, Vicovu de Sus, Rădăuți – 11 noiembrie1962, București)

Istoric, profesor universitar la Universitățile din Viena, Cernăuți, București; rector al Universității din Cernăuți; militant unionist bucovinean; membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, în cadrul căruia a redactat Actul Unirii; director al Bibliotecii Academiei Române; fruntaș al Partidului Național Liberal; ministru; membru al Academiei Române

1967 – S-a născut Romulus Cristea

11 noiembrie 1967 – 29 aprilie 2020, București

Jurnalist și revoluționar. A studiat la Universitatea Politehnica București, Facultatea Energetică Industrială (1987–1994); Universitatea Petrol-Gaze Ploiești, Facultatea de Știinte economice (2000–2004); Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București, master în Executive Power and Public Administration; Universitatea Bioterra București, Facultatea de Drept (2004–2008); Universitatea București, master în Relații publice și publicitate; Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”, secția Managementul Informațiilor de Securitate Națională. A scris peste 20 de cărți din diverse domenii. Și-a petrecut cea mai mare parte din carieră ca redactor la ziarul România liberă. Participant la Revoluția Română din 1989, Cristea este cunoscut pentru un număr de cărți publicate despre acest eveniment, precum și despre manifestațiile din Piața Universității și mineriade: Revoluția 1989, Mărturii de la baricadă, Revoluția Română – Mărturii și documente, 21 decembrie 1989 – Martorii de la baricadă

1968 – Sesiunea Marii Adunări Naționale

București, 11–15 noiembrie 1968

Marea Adunare Națională a votat în 12 noiembrie Codul de Procedură Penală, publicat în Buletinul Oficial nr. 145/12 noiembrie 1968 și Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a Codului de Procedură Penală al Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial nr. 147/13 noiembrie 1968, iar în 13 noiembrie, Legea nr. 33/1968 privind pregătirea tineretului pentru apărarea patriei, publicată în Buletinul Oficial nr. 149/15 noiembrie 1968

1970 – S-a născut Pavel Stratan

11 noiembrie 1970, Nișcani, Moldova

Cântăreț și textier de muzică folk și pop din Republica Moldova. În 1977, a cântat prima dată la chitară pe o scenă școlară, în 1983, a compus primele versuri, iar în 1996 a cunoscut prima lui adevărată experiență scenică în calitate de… scamator. A absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. În 2002, a lansat în Republica Moldova primul album Amintiri din copilărie, album lansat după aceea și pe piața românească Înregistrări: Amintiri din copilărie vol. I, II, III

Pavel Stratan – M-am nascut de ziua mea

1978 – S-a născut Florin Ghioca

11 noiembrie 1978, București

Jurnalist, corespondent de război, editorialist și fotograf. Și-a început cariera de jurnalist la vârsta de 13 ani, fiind declarat cel mai tânăr ziarist din România intrând astfel în Cartea Națională a Recordurilor. A studiat Teatrologie la Facultatea de Litere în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, absolvind în 2003. A lucrat cu cele mai importante publicații din România, Evenimentul Zilei, Cotidianul, Național, Academia Cațavencu, Jurnalul Național, Adevărul. A publicat fotografii în majoritatea ziarelor și revistelor din țară, dar și în câteva publicații din străinătate (SUA, Grecia, Finlanda, Franța, Marea Britanie, Polonia, Afghanistan). Printre personalitățile intervievate de-a lungul carierei jurnalistice se numără: David Lynch, Annie Girardot, Michele Placido, Pascal Bruckner, Frederic Beigbeder, Tom Hardy, Derek Jacobi, Bertrand Tavernier, Armand Assante, Park Chan-wook, Nick Allder, Vladimir Cosma, Jon Anderson, Cesaria Evora. A predat cursuri și seminarii de fotografie de conflict, în cadrul Festivalului de Arte Vizuale Vama Sub Lumini de Oscar din Vama Veche, dar și la București, la Școala de Fotografie Freelancer și Cluj-Napoca. Din august 2014 este și fotograful oficial al Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București. Interviu și imagini

1987 – Economiile Epocii de Aur

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 272/11 noiembrie 1987 privind unele măsuri pentru raționalizarea consumului de gaze naturale și energie electrică, s-au stabilit cote de consum de gaze naturale și energie electrică, reduse cu „cel puțin 30%” pentru „activități neproductive” (locuințe…), însoțite de tarife punitive pentru depășirea consumurilor insuficiente stabilite pentru populație. Totodată, s-a interzis „folosirea pentru încălzirea spațiilor din toate unitățile socialiste de stat, cooperatiste și obștești și din imobile a oricăror aparate consumatoare de energie electrică

1995 – A încetat din viață Corneliu Coposu (20 mai 1914, Bobota, Sălaj – 11 noiembrie 1995, București)

Om politic; secretar politic al lui Iuliu Maniu; deținut politic în condiții foarte aspre timp de 17 ani; președinte al PNȚCD (1990–1995); liderul opoziției din România postcomunistă; senator în Parlamentul României, supranumit Seniorul politicii românești

2005 – A încetat din viață Tudor Pană (1 ianuarie 1930, Glodeanu-Siliștea, Buzău – 11 noiembrie 2005, București)

Dirijor și violonist virtuoz, șef de orchestră de muzică populară și café-concert

2007 – A încetat din viață Aurel Savin (8 octombrie 1917, Jorăști, Galați – 11 noiembrie 2007, București)

Teolog, jurist și activist al societății civile; președintele și cel care a reînviat activitatea YMCA România

2012 – A încetat din viață Adrian Rusu (3 februarie 1946 – 11 noiembrie 2012, București)

Inginer, profesor universitar; șeful catedrei Dispozitive, Circuite și Aparate Electronice a facultății de Electronică și Telecomunicații din Universitatea Politehnica București; membru corespondent al Academiei Române

 

#todaysmemory #istoriaRomaniei #Romaniafrumoasa #romanifrumosi

0 comentarii la „11 Noiembrie în istoria românilor

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: