~ Personalitatea zilei* ~

 

„De ce oamenii se așteaptă întotdeauna ca autorii să răspundă la întrebări? Sunt autor pentru că vreau să pun întrebări. Dacă aș avea răspunsuri, aș fi politician”

Eugen Ionescu

26 noiembrie 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris

 

Eugen Ionescu a fost dramaturg, eseist, poet, considerat un clasic al literaturii absurdului, membru (din 1970) al Academiei Franceze, membru post-mortem (din 2009) al Academiei Române.

A urmat Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, a fost numit profesor de Limba franceză la Cernavodă, apoi la București. În 1936 s-a căsătorit cu Rodica Burileanu, iar în 1938 a plecat la Paris ca bursier și a lucrat ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo și-a scris teza de doctorat, Tema morții și a păcatului în poezia franceză, pe care nu a susținut-o niciodată.

Scaunele • Alexandra Coman si Mihăiță Moroșanu

S-a stabilit definitiv în Franța din 1939. Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română – poezii publicate în revista Bilete de papagal, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut a fost un volum de versuri numit Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu!, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru scriitori tineri needitați.

Rinocerii Teatru radiofonic • Radu Beligan, Ion Lucian, Sanda Toma, Alexandru Repan, Mihai Fotino, Adrian Pintea, Mircea Albulescu etc.

Dacă până în 1948 a continuat  să scrie și în limba română, în 1950 a trecut definitiv la scrierea în franceză, limbă pe care o va ilustra cu capodopere, devenind, în câțiva ani, un dramaturg celebru la nivel mondial. Întreaga operă care a urmat poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve (Cântăreața cheală) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille. Ideea de a scrie o piesă a apărut în momentul în care scriitorul a descoperit hazul apărut din traducerea, cuvânt cu cuvânt, a unei lecții dintr-un manual Englezește fără profesor – a scris prima piesă de teatru absurd în 1948, Englezește fără profesor, în limba română. Poate că piesa s-ar fi pierdut, dacă nu ar fi fost tradusă, doi ani mai târziu, în limba franceză, sub titlul La Cantatrice Chauve. Succesul la critică și public a fost imediat.

Cântăreața cheală • Universitatea Hyperion

Alte piese de teatru: Scaunele, Rinocerii.

Iată ce spunea Eugen Ionescu într-un text publicat în 1934 în ziarul Vremea: „Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică“…

Mai mult: Eugen Ionescu [Wikipedia]; Eugène Ionesco [Editura Vremea]; Eugen Ionescu, adolescentul vagabond: „Mai bine să fii jidovit decât tâmpit“ de Daniel Gorgonaru [Historia.ro]

 

Lecția

 

***** [In English] *****

„Why do people always expect authors to answer questions? I am an author because I want to ask questions. If I had answers, I’d be a politician”

Eugène Ionesco

Eugen Ionescu; 26 November 1909, Slatina, Olt County, Romania – 28 March 1994, Paris, France

 

Eugène Ionesco was a Romanian-born French dramatist whose one-act “antiplay” La Cantatrice chauve (The Bald Soprano, 1949) inspired a revolution in dramatic techniques and helped inaugurate the Theatre of the Absurd. Ionesco remains among the most important dramatists of the 20th century.

Beyond ridiculing the most banal situations, Ionesco’s plays depict in a tangible way the solitude and insignificance of human existence. In rapid succession Ionesco wrote a number of plays, all developing the “antilogical” ideas of The Bald Soprano; these included brief and violently irrational sketches and also a series of more elaborate one-act plays in which many of his later themes – especially the fear and horror of death – begin to make their appearance. Among these, La Leçon (The Lesson, 1951), Les Chaises (The Chairs, 1952), and Le Nouveau Locataire (The New Tenant, 1955) are notable successes.

In contrast to these shorter works, it was only with difficulty that Ionesco mastered the techniques of the full-length play: Amédée (1954), Tueur sans gages (The Killer, 1959) and Le Rhinocéros (Rhinoceros, 1959) lack the dramatic unity that he finally achieved with Le Roi se meurt (Exit the King, 1962). This success was followed by Le Piéton de l’air (A Stroll in the Air, 1963). With La Soif et la faim (Thirst and Hunger, 1966) he returned to a more fragmented type of construction. In the next decade he wrote Jeux de massacre (Killing Game, 1970), Macbett (1972), a retelling of Shakespeare’s Macbeth. Rhinoceros, a play about totalitarianism, remains Ionesco’s most popular work.

Rhinoceros (1974) Trailer

Ionesco was made a member of the Académie française (1970.) He also received numerous awards including Tours Festival Prize for film, (1959); Prix Italia, (1963); Society of Authors Theatre Prize, (1966); Grand Prix National for theatre, (1969); Monaco Grand Prix, (1969); Austrian State Prize for European Literature, (1970); Jerusalem Prize, (1973); and honorary Doctoral Degrees from New York University and the Universities of Leuven, Warwick and Tel Aviv.

More on: Eugen Ionescu [Wikipedia]

*****

 

La Cantatrice chauve

 

#EugèneIonesco #personalitateazilei #romanifrumosi #todayspersonality

----------

*Ediție revizuită