~ Personalitatea zilei* ~

Nichita Stănescu

31 martie 1933, Ploiești – 13 decembrie 1983, București

Nichita Stănescu a fost poet, scriitor și eseist al generației ’60, un artist memorabil, care prin teoriile, jocurile, abilităţile şi stările sale a metamorfozat imaginea poeziei româneşti. A fost ales post-mortem în 1990, membru al Academiei Române.

Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, era membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant.

Între 1952–1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. În primul an de facultate s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa iubire din adolescenţă, dar cei doi s-au despărțit după un an.

În martie 1957 a debutat simultan în revistele Tribuna din Cluj și în Gazeta literară cu trei poezii și abia trei ani mai târziu, în 1960, primul său volum, Sensul iubirii, a apărut în librării. De atunci, pe Nichita nu l-a mai oprit din scris și din recitat decât moartea.

A lucrat o vreme corector şi apoi redactor la secţia de poezie a revistei Gazeta literară, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu.

Nichita Stănescu despre limba română

S-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea în anul 1962, muză și inspiraţie pentru volumul O viziune a sentimentelor, pentru care a primit premiul Uniunii Scriitorilor (1964), urmat de Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Roşu vertical, Antologia Alfa și Oul şi sfera (1967), iar în anul 1969 a publicat volumele de poezii Necuvintele (primind din nou Premiul Uniunii Scriitorilor) şi Un pământ numit România.

Anii ’60 i-au adus premiere: prima carte, prima plecare a lui în Cehoslovacia, primii prieteni de peste graniță, primul premiu al Uniunii Scriitorilor.

necuvintele Recită Nichita Stanescu

A devenit redactor-șef adjunct al revistei Luceafărul, alături de Adrian Păunescu, apoi redactor-șef adjunct la revista România literară, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban.

A fost considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. A aparținut, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii ’60–’70, fiind considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

În jurul lui se adunau tot soiul de oameni, care mai de care mai „spirituali“, care își doreau să aparțină cercului intim al scriitorului. În anii ’70, câștigase popularitatea tuturor, iar casa lui devenise un soi de Mecca atât a artiștilor în devenire, cât și a celor consacrați. Era renumit peste hotare, unde și-a făcut mulți prieteni. În 1975, a primit Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder“.

Nichita Stănescu – Emoție de toamnă

La cutremurul din 1977, încercând, în zadar, să-și salveze prietenul, Nicolae Ștefănescu, a fost lovit de un zid care s-a prăbușit, suferind un șoc și o paralizie temporară a părții stângi a corpului și a rămas cu sechele pentru restul vieții. A fost momentul în care a devenit dependent de alcool – apropiații săi povesteau că Nichita, după două sticle de vodcă pe zi, nu avea beția obișnuită, ci o luciditate aproape nefirească și o efervescență artistică care conducea spre culmea genialității.

În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist l-a propus Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediții fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis.

Toate acestea, plus personalitatea sa volubilă, au atras atenția Securității, care ia deschis două dosare – primul, numit „Socrate”, documenta întâlnirile „prezidate“ de scriitor ca un filosof-lider (glumele și discursurile acestuia la băutură, dacă poetul trecea linia patriotică trasată de stat și Partidul se simțea jignit, liste cu oameni care se perindau pe la el, date neacuzatoare din partea informatorilor), închis în 1976. Al doilea, „Ploieșteanu“, încheiat cu o notă informativă strict secretă a șefului Direcției I DSS, general-maior Tăbăcaru Dumitru: „Poetul Nichita Stănescu, în vârstă de 46 de ani, membru al PCR, membru al consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor, redactor-șef adjunct al revistei România literară […] Până în prezent i-au apărut 15 volume de poezii apreciate de critica literară, dintre care două în ultimul an, fiind considerat cel mai mare poet în viață. Pentru activitatea sa literară a fost premiat de mai multe ori de Uniunea Scriitorilor din R.S.R., în 1976 i s-a decernat Premiul Internațional Herder, iar în 1978 a fost propus de scriitorul suedez Arthur Lundkvist drept candidat la Premiul Nobel pentru Literatură. A fost tradus în numeroase țări, fiind unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români peste hotare. Datorită acestui fapt, se află în relații cu o serie de scriitori și edituri străine, fără a ridica probleme deosebite. Este de asemenea eseist și traducător. Datorită prestigiului de care se bucură, a făcut parte din diverse delegații de scriitori prezenți la manifestări internaționale, precum și din diferite jurii de acordare a premiilor Uniunii și Asociației Scriitorilor din București. […] În privința poeziei sale politice, se remarcă faptul că este un poet patriot, dar în unele situații, determinate de nemulțumiri personale, cât și sub influența alcoolului, face unele afirmații necorespunzătoare. Astfel de afirmații a făcut în perioada 1973-1975, când i-au apărut mai puține poezii. […] Foarte sensibil la critica literară, în ultimul an este nemulțumit de unele cronici negative apărute în România literară (Nicolae Manolescu) și Ramuri (Marin Sorescu). […] Nu rezultă ca în prezent să aibă vreo nemulțumire de natură a-l determina la acțiuni necontrolate” – păi, nici eu nu-l puteam lăuda mai bine!

Dezîmblânzirea recită Horațiu Mălăele

În 1982 s-a căsătorit cu ultima soție, Todorița Tărâță (Dora), povestea lor de iubire fiind atât de mare încât Dora i-a convins chiar pe prietenii poetului să alcătuiască un fel de „conjurație antialcool“, oficializată printr-un act pe care toți și-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de el împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita…

Scriitorul sârb Adam Puslojić povestea că Nichita a scris 27 de autoportrete, primul și ultimul fiind create la Belgrad. Primul, într-o seară de avangardă, când a ignorat musafirii și băutura și a scris „Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbește“. Apoi, cel din urmă, sună așa: „Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit m-a înfiat cuvântul. Eu? Care eu?“.

Mai mult: Nichita Stănescu [Wikipedia]; Nichita Stănescu – mărirea și decăderea unui geniu de Răzvan Moceanu [Radio România Cultural]; Nichita Stănescu [Historia]

Frunză verde de albastru Versuri: Nichita Stănescu, Muzica: Mircea Vintilă

***** [In English] *****

Nichita Stănescu

31 martie 1933, Ploiești – 13 decembrie 1983, București

Nichita Stănescu was a Romanian poet and essayist. He is the most acclaimed contemporary Romanian language poet, loved by the public and generally held in esteem by literary critics.

He made his literary debut in the Tribuna literary magazine. His editorial debut was the poetry book Sensul iubirii (The Aim of Love) in 1960. The last volume of poetry published in his lifetime was Noduri și semne (Knots and Signs), published in 1982.

Nichita Stănescu received numerous poetry awards, of which the most important was the Herder Prize (1975) as well as a Nobel Prize nomination.

More on: Nichita Stănescu [Wikipedia]

Muzica

The translation:

Music

Suddenly they came from beneath the trees,

They were carrying a guitar

that cast at night

a heavy triangular shadow.

After that they started to sing

and the melody reached out to you

its cold arms.

I was looking down

to the chore of the earth

so that I would see you when you would pass by.

 The melody was reaching out

its feline arms, its cold arms

and I didn’t know when it took you into its arms

just like the way

the evening sometimes embraces you

electrically and dark.

The melody was feasting on you

just like a swarm of crabs

does on a pray.

Suddenly they left from beneath the trees.

They were carrying with them a guitar

with a heavy, triangular shadow,

pulled out of the evening, torn from the evening.

When I turned my face to you

I saw only a skeleton that

the sand was polishing.

Oh, my dear, my beloved one,

my woman,

be forever welcome!

I kissed your arcade, your stern

your frail bone that decorates your hand,

the skeleton of the moment passing through eternity…

#NichitaStanescu #personalitateazilei #romanifrumosi #todayspersonality

----------

*Ediție revizuită și adăugită