~ Personalitatea zilei* ~

Nicolae Grigorescu

15 mai 1838, Pitaru – 21 iulie 1907, Câmpina

Nicolae Grigorescu a fost pictor, primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian, membru de onoare (din 1899) al Academiei Române.

S-a născut ca al șaselea copil al lui notarului Ion Grigorescu și al Ruxandrei Grigorescu, croitoreasă. La șapte ani, a rămas orfan de tată, familia s-a mutat la București, în mahalaua Cărămidarilor, la o mătușă. Copilăria și-a petrecut-o printre artiști – unchiul și fratele său pictau biserici. Mama lui l-a învățat să scrie și să citească de foarte mic.

Și-a petrecut anii copilăriei pe la mai mulți meșteri zugravi – Gheorghe Puiu din Olari, fratele acestuia, Dragomir și mai apoi la Naie Pantelimonescu, un pictor bisericesc celebru. La doar 10 ani a intrat ucenic pentru o perioadă de doi ani la atelierul pictorului ceh Anton Chladek – considerat un excelent portretist, un foarte bun miniaturist, un poliglot ale cărui opere erau destinate familiilor boierești sau negustorilor importanți ai vremii – unde a învățat să picteze icoane, s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său și a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier. În anul 1850, ieșit din ucenicie, s-a întors acasă, pregătit să devină stâlpul familiei: „[…] am început să fac singur iconițe. Era vară. Duminica mă duceam la Obor. Îmi așterneam hăinuța jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… și cumpărau, bieții oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveți, și când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, și m-a întrebat îngrijată de unde-s – că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, și s-a întors repede cu fața spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea. Eram mare – aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele… Cine mai era ca mine!“ – își amintea peste ani Grigorescu…

Din 1853, la doar 15 ani, a început să picteze icoane pentru biserici, opere care în opinia criticilor se remarcă printr-o experiență artistică inimaginabilă pentru o vârstă atât de fragedă. Din acea perioadă datează mici icoane sau picturi murale, semnate simplu, într-un colț: NICU.

Realizările sale din domeniul picturii religioase sunt: icoanele și prăznicarele de la biserica din Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la biserica Alexa din București, picturile murale de la Mănăstirea Zamfira, picturile de la Mănăstirea Agapia și de la biserica din Puchenii Mari. Practic, până la vârsta de douăzeci de ani, el i-a depășit pe Anton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România.

Remarcat de către politicianul Mihail Kogălniceanu a beneficiat de o bursă de studii pentru cinci ani la Paris, începând din toamna anului 1861. S-a alăturat pictorilor de la Barbizon și a urmat calea realismului și mai apoi a impresionismului. Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet, Gustave Courbet și a lui Théodore Rousseau, promotori ai realismului care s-au stabilit chiar aici.

Emblematice pentru perioada de formare de la Barbizon, au rămas câteva lucrări de mare valoare artistică, unele dintre ele făcând parte din Tezaurul României care a fost dus spre păstrare în anul 1917 în Rusia, în timpul primului război mondial: Peisaj cu turmă de oi, Peisajul din pădure, Interior de curte, Toamna la Fontainebleau, Intrarea în pădurea Fontainebleau, Apus de soare la Barbizon etc.

În perioada 1873–1874 a făcut călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli şi Pompei, apoi în Grecia şi la Viena.

A participat la războiul de Independență (1877–1878) împreună cu Sava Henția, Carol Popp de Szathmári și G.D. Mirea, însoțind armata română în calitate de pictor de front, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care au stat la baza unor mari compoziții.

Între 1879–1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român (1891–1904).

Nicolae Grigorescu a surprins în tușe groase și subțiri tot ce este mai de preț pentru un popor: istoria, credința și oamenii lui. A pictat bisericile, soldații și țăranii români. Munca lui i-a adus faima, dar numai pe podiumuri, în discursuri publice și în editoriale de presă. Susținerea financiară n-a venit și-a fost forțat să părăsească țara.

După biserici, războaie, expoziții, Paris și București, din 1890, Nicolae Grigorescu s-a retras spre sfârșitul vieţii la Câmpina, mai aproape de natură. A luat la pas împrejurimile și s-a dedicat specificului românesc de la sat, cu tot praful drumului și toată truda țăranului. A pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. Atelierul său a devenit casă memorială.

S-a stins din viață la 69 de ani, în atelierul său din Câmpina.

Grigorescu a lăsat în urma sa o operă de o valoare inestimabilă, maniera sa artistică influenţând hotărâtor atât realizările contemporanilor săi, cât şi creaţiile generaţiilor care au urmat. Alexandru Vlahuţă spunea: „Nu ştiu dacă mai e pe lume vreo ţară al cărei pitoresc să se oglindească aşa de limpede şi de puternic în opera unui artist; ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfăţişând cum a înfăţişat, pe pânzele lui, podoabele şi sufletul patriei noastre, a făcut cu aceasta neamului nostru unul dintre acele preţioase daruri care iau loc între puterile active ale unei naţiuni”.

Mai mult: Nicolae Grigorescu [Wikipedia]; Sursă fotografii: Grigorescu Nicolae [Artindex]

***** [In English] *****

Nicolae Grigorescu

15 May 1838, Pitaru, Dambovita – 21 July 1907, Campina, Prahova

Nicolae Grigorescu was one of the founders of modern Romanian painting. He was also a writer.

From 1848 he trained in Bucharest with various church painters, producing icons and religious mural decorations. These works, which soon attracted attention, were influenced in style by the Viennese classicism widespread in the Romanian principalities in the early 19th century and by the Italian academicism established there after 1850 by Gheorghe Tattarescu. The earliest of his known paintings are in the church of SS Constantin and Elena at Băicoi. He subsequently painted a series of icons at Căldărușani (1854-1855), Zamfira (1856-1858) and Agapia (1858-1860) monasteries.

In 1877 he was called to accompany the Romanian Army as a „frontline painter” in the Romanian War of Independence. During the battles at the Grivitsa Strongpoint and Oryahovo, he made drawings and sketches which later used in creating larger-scale works.

In 1861, Grigorescu left for Paris, where he studied at the École des Beaux-Arts. He also attended the workshop of Sébastien Cornu, where he had as a colleague Pierre-Auguste Renoir. He soon left this workshop and, attracted by the artistic concepts of the Barbizon school, he became the associate of artists such as Jean-François Millet, Jean-Baptiste-Camille Corot, Gustave Courbet and Théodore Rousseau. Under the influence of the movement, Grigorescu looked for new means of expression and followed the trend of en plein air painting, which was also important in Impressionism.

As part of the Universal Exposition of Paris (1867), he contributed seven works.

More on: Nicolae Grigorescu [Wikipedia]

*****

#NicolaeGrigorescu #personalitateazilei #romanianvisualart #romanifrumosi #todayspersonality #universalvisualart

----------

*Ediție revizuită și adăugită